Purcelul Borea

– Costică… Costică… Costică! Strigă mătușa Maria, dar Costică nici gând să se trezească. Costică! Mai strigă odată matușa, apoi îl apucă de bucă și îi sucește cu putere carnea.

– Ho! Nebuno! Sare ca ars din pat, Moș Costache. De câte ori ți-am zis, să nu mai piști? A dat iar strechia în tine, Marioară? Înțeleg, când eram tânăr, dar acum ce mai vrei? Într-o zi o să mă enervez tare de tot, nu o să țin seamă că ești bătrână, o să-ți trag o mamă de uciganie. Of, ce mamă de uciganie, adaugă moșul și se culcă pe cealaltă ureche și peste o secundă iarăși sforăie.

– Da, bine, asa să faci… Acum însă scoală că avem de vorbit. Și-apoi cine mai doarme spre seară, Costică? Nici soarele nu a asfințit, nici găinile nu s-au culcat, da tu sforăi de se-aude peste gard. Ce mai e și asta? O să te trezești peste o habă de vreme cu durere de cap și nu vei adormi până dimineață. Eu am grijă de tine, Costică, adaugă mătușa, încercând să atenueze vina că i-a lasat o mică, mare vânătaie pe cur.

Baba nu a primit măcar o sfârlă de la Moș Costache. Amuș împlinesc cinzeci de ani de când sunt împreună. Om mai blând, mai cuminte ca nea Costache nu găsești în tot satul. Cei drept, și ea a fost harnică, gospodină și la cale, atâta doar că pe Costache trebuie mereu să-l îndrume cineva, să-i arate pe unde să pășească, singurel nu pricepe. Dacă-i zice să facă un lucru, îl face, dacă nu, toate rămân lăsate. Treaba asta o cam scoate din sărite, ar vrea un bărbat la casă gospodar, silitor, mereu e nevoită să-l fugărească la muncă, dar mă rog, așa e viața, nu poate omul să le aibă pe toate…

– Costică, se liniștește un pic mătușa Maria, tu știi că mâine mă duc la Chișinău, la spital?

– Știu, Mărioară, bodogănește moșul. Drum bun și cărare bătută. Poți să nu te ,ai întorci, îmi găsesc eu babă mai bună, mai sănătoasă și mai tânără. Hai, gata, am glumit, nu te supăra, sare el de frica pișcăturilor, doar mă știi….

– Te știu, te știu și mătușa chiar știe, din tinerețe Costică e rău de gură, dar tare bun la inimă. Ține la ea, îl doare sufletul dacă, Doamne ferește, i se întâmplă ceva, dar nu vrea să recunoască și mereu bodogănește prostii.

– Deci ascultă, Costică, de asta te-am trezit, mâine dimineată te ridici din pat odată cu mine, la ora cinci. De maine, Costică, toată gospodăria, timp de două săptămâni, îți rămâne pe cap. Și dacă nu vrei s-o pornești haisa, pe câmpii, ascultă atent, îți spun cu de-amănuntul ce trebuie să faci, ca să te descurci.

– Las-că mă descurc, pleacă făr-de grijă…

– Aha, se descurcă el… În primul rând, care nu cumva să-ți dea prin gând să întri cu sapa în grădină. Știu eu cum prășești, îmi tai plantele și îmi lași tot buruianul. Mă auzi, Costică?

– Of… deschide ochii moșul, te aud, te aud, da, nu tai nici-un buruian…

– Apu-așa… Găinilor în fiecare dimineață le dai grăunțe, le-am pregătit, sunt în lighianul din căsoaie, da, să nu le împrăștii pe toate într-o zi. Și să ai grijă, câte găini îți las, atâtea să găsesc când mă-ntorc. De mâncat o să mănânci ce găsești, uite deam sunt bune păstăile. Le culegi, curăți, speli, fierbi, apoi le amesteci cu sare, oțet, ulei, usturoi și pesmet mărunțit, mâncare mai bună nici că mai este. Brânză-n putină ai, nu mori de foame. Dar cel mai important, Costică, să nu-mi moară de foame purcelul. Lui Borea îi dai de mâncare de trei ori pe zi. Dimineața, la cinci, îi fierbi un ceaun cu urluială, cu mere din grădină, că el doar fierte le mănâncă, o să-ți ajungă pe toată ziua. Costică să nu îndrăznești să-mi lași purcelul flămând, dacă îl văd slăbit când mă întorc… mai bine nu zic…

– Nu zi, Marie, nu zi, da, taci, nu se întâmplă nimic cu Borea tău, stai liniștită…

A doua zi moșul își petrece baba până la poartă, scapă o lacrimă, promite că va face exact cum a fost instruit, închide portița apoi, răsuflând ușurat, vine și se cuibărește în patul care încă îi păstrează visele de cu noapte

– Of, Marie, Marie, șoptește el înainte de a se scufunda în somnul cel dulce de dimineață, hapsâneala, Hapsâneala mi te-a dus acum de acasă. Îți tot ziceam, lasă tu porcul asta, până îl mănânci să nu te mănânce el pe tine, dar parcă ai înțeles?

S-a trezit aproape de unsprezece, îl striga vecina Aglaia.

– Moș Costache! Moș Costache, unde ești?

– Ce vrei, Aglaie? Iese el din casă, frecându-și ochii, of, nu cumva e amiază?

– Amiază, Moș Costache, iaca îl aud pe Borea țipând, și mă gândeam că poate îl tai și fiind-că tot e vară, carnea se strică repede, ia zic să întreb, poate îmi vinzi un kil, două de macră.

– Să-l mănânce oala de porc, zice Moș Costache, nu-l tai, dar tare-mi vine… Vrea crăpăt, urluială, să-și pună pofta-n cui, cică lui merele crude nu-i plac, trebuie să i le fierb. Până vine Mărioara mea de la spital o să mănânce pământ, dacă nu vrea să zdohnească de foame, că pe mine nu mă cheamă Maria.

– Moș Costache, fă ceva cu porcul asta, ne vine să lepădăm casa, țipă de pe la cinci dimineața, iar mata nici nu-l auzi. Săraca mătușica, chiar e la spital?

– Care spital, Aglaie? La curort e dusă. La spital, la Costujeni, îi e locul…Am rămas, m-a lăsat singur cu dihania asta alintată, o alintă de parcă i-ar fi copil, iar la iarnă o să mă pună să-l tai ca să-l mănânce, nu-i înțeleg eu pe oamenii ăștea, zău, nu-i înțeleg…

– Lasă, moș, Costache, te descurci mata, săraca mătușa, săracul Borea, adaugă vecina, își ia rămas bun și pleacă.

Moșul rămâne, scărpinându-se după ceafă, apoi merge în grădină smulge un braț mare de știr, adună vreo două căldări de mere văratice, căzute pe jos, și vine să i le răstoarne lui Borea în gojineață.

– Mănâncă, Borea, zice el, papă, tatii…Ce nume ți-a mai găsit și proasta aia de Marie a mea. Borea, Boris, două săptămâni nu te mai pupă nimeni în cur, cu mine ți-ai găsit nănașul, până vine Mărioara, fac om din tine, auzi? Hai, crapă știr, altceva nu mai vezi că slănina ta o fi bună, dar eu vreau cărniță, carne gustoasă, nu doar grăsime că din grăsime mă fac și eu porc.

Porcul țipă de-l face pe moș să-și pună vată în urechi, Costache nu cedează. Își caută de ale sale. Merge, găbjește o găinușă, o taie, opărește, pârlește, cenătuiește, spală, pune în oală, o fierbe la foc încet vreo două ore, face o zeamă de-ți lingi degețelele. Mărioara dintr-o găină din astea gătește de trei ori, el însă vrea să mănânce bine, gustos și pe săturate. Mănâncă, se odihnește, porcul tot țipă. Se duce în grădină, culege o pestelcă de păstăi tinere, i le duce Aglaiei, să o mai îmbuneze ca să nu lase cumva casa din pricina lui Borea. O altă pestelcă și o tocitoare de vin, i le duce lui Vasile, alt vecin, prieten din copilărie. Porcul încă mai țipă… Când se întoarce, nu pricepe, ceva e neregulă, ce anume, nu știe. Se dumerește, e liniște.

– Of, aleargă spre gojineață Moș Costache, o fi zdohnit dihania aia de Boris. Dar nu, Borea e bine, mersi. Stă tolănit, cu ochii închiși, doarme, visează vise din alea, porcești, în jur zare de măr sau fir de știr, tot a înghițit, e sătul, moșul crede că nu a mâncat de când e el atât de gustos.

– Bravo, Borea, zâmbește moșul și mai nu-i vine să-l pupe, ca mătușa Mărioara, în bot, dar se abține.

Două săptămâni zboară repede. Când se întoarce mătușa, primul lucru pe care îl face, fuga să vadă purcelul. Borea parcă nici nu o mai cunoaște. Se repede să pună ceaunul pe foc, să fiarbă urluială. În căsoaie sacul cu urluială aproape e neatins. În grădină, zare de știr, sau altfel de buruiană, pe jos, zare de măr. Păstăile, mai toate, îmbătrânite, găinile încă nu le-a numărat, dar speră totuși că măcar cu găinușele nu s-a întâmplat nimic rău. Principalul însă că purcelul e vesel, dă din codiță, nu a slăbit, ba chiar ar zice că din contra, a mai prins la kilograme. Dar pe la o amiază, Borea se pune pe țipat.

– Costică! Strigă ea, ce e cu Borea? Nici nu s-atinge de mâncărică, s-o fi îmbolnăvit? Ce-ai făcut cu purcelul, Costică?

– Nimic, Marie, stai liniștită, nu-i mai place urluiala, amu, vara, dă-i fructe, iarbă, vitamine, e suflet și el, Marie. La iarnă îi dai fiertură. Iaca stai, că alerg în grădina școlii după buruian, îi aduc și o căldare de mere. Hai, du-te-n casă, am pus masa, să vezi, Mărioară, ce zămușoară am gătit, uuu, îți lingi degetelele, zău…

La Crăciun, când l-au tăiat pe Borea, mare jale, le-a fost milă de purcel. Moș Costache a luat un khil de carne să-l ducă Aglaiei, alt kil-pentru Vasile, prietenul său din copilărie. Apoi a mai dus și celorlalți vecini, de mai departe, căci oricum, în vară, mai toți erau gata să lepede casa din pricina purcelului… Și în afară de asta, așa e sufletul moldoveanului, de Crăciun să împartă, din ce are, cu toții… Și de când mănâncă cărniță, mătușa Mărioara parcă s-a mai îmbunat. Nu îl mai toacă pe moș la fiecare pas, nici pielea nu i-o sucește fără de pricină. Gândul ei, de la o vreme, e de unde să cumpere un godăcel, pe care să-l crească, să-l dădăcească și pe care îl va numi, nu, nu Borea, de data asta se va gândi bine ce nume să-i pună. Dar precis că nu v-a fi cu nume de om…