Prin negura toamnei…

La depărtare de ani lucrurile trecute le vezi altfel. Mai frumoase, mai dulci, mai calde, mai blânde. A fost și frig, și glod, și sărăcie, muncă, neajunsuri, dureri, revoltă, ceartă și vise. Multe vise, unele rămase    neîmplinite… Dar subconștientul ascunde urâtul și scoate la suprafață doar amintirile care îți fac sufletul să vibreze…

Copilul de altădată, aciuat pe policioarele amintirilor, neagă urâtul. Când încerci să-l trezești, să-l întrebi, să-i răscolești trăirile-vine, pornește să-și depene povestea și te apucă mirarea, ba chiar un fel de invidie: Ai fost tu acela? Incredibil. Să fi fost chiar atât de curat, de frumos, de pur, de naiv? Unde ești acum, cel de demult, de ce nu mai ai nimic din seninătatea și puritatea puiului cela de om? Poate el, copilul din tine, te minte și de fapt copilăria lui, adică a ta, era atât de amară încât încă mai visează la castele, la cer, la stele, chiar și acum visează?

Nu ai niciun temei să nu-l crez. El, copilul care ai fost cândva, nu s-a învățat pe vremuri să mintă, nici acum nu te minte. Îți zice cu atâta seninătate despre primăveri, veri, toamne, ierni, cu naivitatea unui pui care abia se învață să perceapă viața, iar tu, om matur, nu mai pricepi de ce le vedea pe toate atîț de roz.

Ai vrea să îl mângâi, să îl ții în brațe, dar nu e palpabil, el, ești tu, face parte din tine… Te apropii de un nepot, cu lacrimi în ochi, îl îmbrățișezi, îi zâmbești, știi precis că peste ani va avea aceleași trăiri. Îi dorești să fie sănătos, fericit, să-și amintească de copilărie cu seninătate, cu sentimentul de fericire și de împlinire.

Toamna venea în sat ca o binecuvântare. Se strângea roada. Copacii își schimbau culoarea. Dacă priveai din marginea grădinii noastre, vedeai satul afundat printre copaci colorați, un tablou de nedescris prin frumusețe. Satul era viu, forfotea de muncă. Ni se mai strângeau pașii de pe afară. Casa ne îmbrățișa prin căldură mai devreme decât în zilele verii, casa devenea un cuib fericit, căci se știe, nimic mai dezolant și mai trist pe lumea asta decât o casă părăsită…

Toată ziua prin fața porții treceau căruțele încărcate cu coșuri pline cu poamă. Dur, dur dur, tropa, trop, sunetul roților și a copitelor de cai răsuna în urechi. Se strângeau strugurii de la colhoz. Mergeau căruțele la Unțești, la o mini fabrică de vin. Nu aveam poamă, căci țăranii, înainte de război, nu sădeau butuci pe lângă casă.

Grădini, livezi, vii, toate erau pe pământurile din afara satului. Părinții mei avuseseră vie la odaie, pe teritoriul actualului sat, Flutura. A venit colhozul, au luat pământurile și evident, în toamnă oamenii strângeau roada pentru colhoz, nu pentru ei.

Noi, copiii, stăteam pe la porți. Jinduiam un strugure de poamă. Ne aninam de căruțe, mai primeam câte o biciușcă, dar ciordeam strugurele atât de mult dorit. Unii căruțași opreau caii, ne ziceau, hai, dați năvală, numai nu-mi deșcărcați carul, că se supără presedateliu, adică președintele de colhoz. Ce bucurie! Dar acest lucru se întâmpla rar, abia murise Stalin, frica era instalată temeinic prin inimi și oase…

Mai târziu părinții mei au sădit butași de vie în grădină. Colhozul a scos viile vechi, moldovenești, au adus sorturi noi de poamă și pe lângă poarta noastră nu mai treceau căruțele, nu mai auzeam țăcănitul copitelor de cai, totul se încărca, se căra deja în mașini.

Ce poamă gustoasă aveam în noua noastră vie. Raiondor, lucie, fragă, crască, coarnă, sorturi vechi, bune pentru vin, bune și de mâncat. Mai ales, Lucia, tufe joase, cu frunze mici și foarte lucioase, strugurii-și ei mici, bătuți, negri, lucioși, dulci, acrii, nu se desprindea coaja de miez, sâmburii din mijlocul bobiței, mici, nici nu-i simțeai, când îi înghițeai.

Sădiseră ai mei o tufă, numită, țârțără. Făcea poamă măruntă, ciorchinele lemnos, bobița mai mult sâmbure, se cocea foarte greu, stătea pe tufă până dădea bruma. Era sort din alea, cățărătoare, un fel de viță sălbatică. Se cățăra sus, pe crengile mărului din preajmă, până în vârf. Nu o culegea nimeni, că cine știe ce mult must, nu avea, așa și rămânea. În schimb când nu mai găseai zare de strugure, ce gustoșenie mai era această țârțără.

Trăiam la marginea de sus a satului, adică rândul de case era ultimul, după ele urmau fostele loturi de pământ ale oamenilor, care acum aparțineau colhozului. Vii, livezi de nuci, cireși, pergi, fel de fel de tufari. După ce se strângea roada, cohorte de copii mergeau acolo, locul se numea Valea Velniței, în speranța că printre frunzele căzute vor mai găsi o nucă, prin viile triste, părăsite de frunze și de roadă, vor mai găsi vreun strugure rătăcit…

Găseam nuci, struguri, pomușoare fel de fel, ne bucuram, eram copii și bucuria venea din orice. Rătăceam prin văile și dealurile de după case, ca niște mânji liberi ce nu cunoșteau încă poverile vieții.

Inspiram aerul umed, curat, mirositor de frunze murate de ploile toamnei, priveam frumusețea din jur și dacă atunci ni s-ar fi pus în față un boț de aur noi, copii ai satului, nu am fi înțeles semnificația acelui boț strălucitor. În zilele însorite, cu cer albastru, parcă spălat cu buretele, ni se părea că trăim în mijlocul unei adevărate povești și totul, totul, cerul, casele, copacii, frunzele, oamenii, totul respira și se bucura împreună cu noi.

Adevărata frumusețe e ascunsă întotdeauna în lucrurile cele mai simple. Doar că această simplitate e foarte și foarte greu de găsit. Căci noi căutăm mereu în altă parte. Și ochiul, sufletul, nu observă ce are alături. Dar nu și copilul. Mintea lui încă nu e alterată,

sufletul lui încă nu e intinat…

Eh, copilărie, copilărie…

Vremea devenea posomorâtă, arborii își scuturau complet haina. Rămâneau despuiați în calea negurilor și a frigului, dar chiar și așa găseam partea frumoasă a lucrurilor. Cei mai mărișori copii ai mahalei, imediat după școală, alergau cu cârlanii la păscut, prin viile părăsite. Nu că i-ar fi trimis cineva. Le plăcea să hoinărească hai hui peste câmpuri. Voiau să mai țină toamna de coadă, să nu o lase să plece, așa cum plecase deja vara.

Noi, cei mici, ne țineam ca scaiul de ei. Îmbrăcați în fufăici, încălțati în cizme, înfofoliți din cap până-n picioare, că frigul umed te scutura bine, luam cu noi, în afară de cârlani, cartofi, pâine, brânză, câte un țol să îl așternem pe de-asupra frunzelor, Ajunși în Valea Velniței, căutam un loc, îl curățam de frunze, săpam o groapă, adunam vreascuri. Sărbătoare!

Cei mari făceau un foc, nu se aprindea ușor, suflam în el de ne dureau obrajii. Puneam cartofii la copt. Când erau gata, îi mâncam cu pâine și brânză și nici nu ne gândeam că aveam palmele murdare de țărână, le ștergeam de pantaloni, sau de roua de pe frunzele uscate. Asta era toată igiena.

Niciodată nu am mâncat cartofi copți mai gustoși. Ni se făcea cald, ne mai dezbrăcam, ne îmbrăcam, începea să țârâie ploaia, negura se înșira, dar noi tot nu ne lăsam duși pe la case.

Hârjoană, râsete, povești cu popa Gafton. Nici acum nu știu cine a fost acest popă. Dar eram speriați, ni se spunea că dacă nu vom fi cuminți va veni popa, ne va băga în sac și nu va ști nimeni unde ne va duce…

Bineînțeles, răceam, ne curgeau mucii până la genunchi, îi suflam zgomotos, nu ne rușinam unii de alții. Când aveam batistă, când nu o aveam, eram niște mucoși de la sat, măhăleni, toți ca frații…

Ne trăiam copilăria, o copilărie frumoasă în niște timpuri foarte

complicate, dar aveam părinți și un sat de oameni alături. Nu jinduiam haine, lucruri materiale deosebite, acestea au venit mai târziu, ne mulțumeam și ne bucuram de ceea ce ne dădea natura.

Azi sunt ferm convinsă că dacă nu ești în contact de mic cu natura și nu te înveți încă de pe atunci a prețui frumusețea și dărnicia ei, când vei crește, îți va fi nu doar greu, îți va fi foarte greu, nu vei putea prețui nimic din ceea ce ai…

Am avut din toate… Bucurii, tristeți, sărăcie, dureri, neajunsuri. Dar și niște vise curate, frumoase, pe care le-am urmat și de care nu ne-am dezis, chiar dacă pe undeva le-am ținut ascunse și nu le-am dat în vileag.

Mulți dintre noi au ajuns gospodari de frunte ai satului, profesori, zidari, medici, artiști… Și dacă fiecare ar fi să scotocească acum, când e toamnă, prin policioarele amintirilor, dacă ar trezi copilul din ei, sunt convinsă, vor vedea aceleași imagini, vor alerga iar după căruțele pline cu poamă, vor merge în Valea Velniței cu cârlanii la păscut, vor coace cartofi în negură, în ploaie și nu le va părea rău pentru copilăria lor săracă, searbădă, durută de grea, dar totuși atât de frumoasă și de neuitat…