Povestea cocoanei.

Povestea cocoanei
Nimerisem în spital cu un picior fracturat. Sase băbuțe, toate la pat, toate operate. Două dădace în secția de traumatologie. Nici un buton pe care să apeși ca să chemi în ajutor pe cineva… Chirurgul, în fiecare dimineață, întra cu un zâmbet larg pe față și se apuca de treabă. Îmbrăcat la cravată, cu gulerul cămășii mereu scrobit, halat alb, fața zâmbăreață, pornea să desfășoare elastice, tifoane sângerânde, puturoase, să toarne iod peste răni, să înfășoare totul ca la carte și numaidecât, pentru fiecare băbuță, găsea un banc, sau o vorbă de duh. Printre dureri infernale, zâmbeam, râdeam și plângeam.
L-am întrebat, așa, într-o doară, dacă secția are saloane cu mai puține paturi.
– Vrei în alt salon? Mi-a răspuns. Las-că e bine aici. Eu, continuă el, când am fost operat le-am zis medicilor, Doamne ferește, să nu mă plaseze în salon cu doar câțiva pacienți. M-au dus acolo unde erau nouă și mi-am revenit foarte repede. Îi auzeam pe toți oftând, fiecare povestea prin ce trece, prin ce a trecut și mă gândeam: măi, da eu sunt cel mai norocos, mie îmi este cel mai bine.
Acum mă gândesc la acea cocoană despre care povestisem… După ce auzi istoria mătușii, s-a liniștit, zicând că pe lume sunt oameni cărora le este mult mai greu. Și nu era femeia chiar atât de cucoană. Îi plăcea să se îngrijească. Acest lucru nu a dat-o de sminteală nici când nimeri în cea mai neagră depresie.avea o problema, nu mânca. Simțea oroare față de alimente. Se încrețea la față numai la gândul că trebuie să înghită ceva. De aia și nimerise în salon împreună cu noi. Primea medicamente cu pumnul, oricum, în zadar, nu o ajutau. A doua zi, după povestea mătușii, se sculă, își făcu coafura, se chiti și veni lângă băbuță:
– Nu te supăra, îi zise, am văzut că ieri ți-au adus zeamă, mi-ai propus, dar nu am vrut… Azi parcă am chef de o lingură de zeamă, ca la mama acasă… Dacă ți-a mai rămas, ași vrea să gust.
Ce bucurie pe mătuşă. A fugit la bucătărie, i-a încălzit repejor, sorbitura, i-a turnat în farfurie cu atâta dragoste, de parcă cocoana ar fi fost copilul ei. O privea cum mănâncă, îi ținea pumnii, exact ca la un meci de fotbal. Si Catiuşa, aşa o chema, a mâncat tot, fără să simtă măcar odată sentimentul ăla de vomă. Catiușa noastră era ca și vindecată. Începuse să mănânce, prinse roșeață în obraji, deveni mai veselă.
Spre seară ne povesti povestea ei.
Se născuse la sat, într-o familie cu mulți copii. Nu trăiau greu. Tatăl ei era un fel de șefuleț în colhoz, aduna la gospodărie de toate. Nu duceau lipsă de nimic. Dar avea omul o meteahnă, curvărea cu cine îi nimerea în cale. Maică-sa se prefăcea că nu știe, sau poate chiar nu știa, ea însa de mică își zise că dacă îi nimerește un asemenea bărbat, îl omoară…
Creștea frumoasă, delicată, termină școala cu medalie de aur. Fu admisă la medicină, dând un singur examen. Avea un frate mai mare, medic și profesor la institut. Nu-i plăceau băieții care o curtau. Erau flăcăi simpli, țărănoși, de la sat, boboci și în opinia dânsei, cea de atunci, cam prostuți, nu aveai ce discuta cu ei. Pe urmă, peste ani, când mai toți au devenit medici de vază, i-a părut rău, dar mintea întotdeauna vine târziu.
Cu Trofimov i-a făcut cunoștință fratele. Lucrau în același colectiv, predau ambii la institutul de medicină. Trofimov profesa și ca chirurg. Era bărbat în toată legea, trecut bine de treizeci, fusese însurat, dar prima lui căsnicie nu dură decât un an de zile.
– O curvă, îi zicea fratele, îl schimba cu fiecare stâlp, a prins-o și a divorțat, nu-l întreba, nu-i place să vorbească de prima sa nevastă. E băiat bun, i-ai căzut tronc, atâția ani după divorț nici gând să privească în direcția vreo unei femei. Dar te-a văzut și i s-au aprins calcaile. Zice că te vrea de nevastă. Cred că nu greșești dacă accepți.
Catiușa a acceptat. Era mândră, pe Trofimov îl cunoștea lumea, stăteau în rând pentru o operație la el. Toți îi ziceau Eduard Vasilievici, ea îl alinta-Trofimov. Îi plăcea cum sună numele lui de familie. Era doamna Trofimov, se mândrea când cineva o numea așa. Îl iubea și pe zi ce trecea se deprindea cu el tot mai mult.
Când pleca soțul de acasă, aștepta cu nerăbdare seara, să-l vadă. Îi sărea în brațe, îl pupa, mângâia, el o dojenea ușurel-Catiușa, ce faci, că nu ești copil, hai, lasă-ma măcar să dezbrac haina. Dar îi plăcea, îi plăcea să fie mângâiat, pupat, iubit.
Erau o familie fericită. Muncea și ea deja, când a apărut primul copil. Au primit apartament cu trei odăi, lui i se oferi o cameră în plus, pregătea doctoratul, așa erau legile, doctoranții aveau dreptul la mai mulți metri pătrați.
Au amenajat, mobilat apartamentul frumos, fetița creștea, o educau bine, umbla deja la școală când a apărut al doilea copil, iarăși o fetiță. Pe cea mică Trofimov o iubea nespus, de parcă abia i se trezise instinctul patern. Nu avea răbdare să alerge de la muncă acasă, s-o urce pe umăr, să plece cu ea la plimbare.
Toate bune, dar se întâmplă ceva neprevăzut. Cât de profesor și mare chirurg nu ar fi fost Trofimov, oricum, boala nu ocolește pe nimeni, se îmbolnăvi și el. Poate de griji, de responsabilitățile pe care le simțea înainte de operație, de la un timp nu mai dormea. Avea insomnii. Mereu indispus, ursuz, uneori se așeza, își lăsa obrajii în pumni și stătea așa nemișcat ore în șir, fără să se clintească. Și Doamne ferește să fi îndrăznit cineva să-l atingă în acele momente. Nici chiar Marfușca, cea mică, nu îndrăznea să se apropie de el. Alteori țipa fără motiv. După care își cerea scuze, zicea că nu știe ce i se întâmplă.
L-a convins să meargă la psihiatru, la o colegă de facultate. Aia a vorbit, întrebat, discutat, nu a putut afla mare lucru. A tras concluzia că e depresie, e primăvară, multora li se întâmplă. Nu e grav, i-a zis, îi va prescrie un mic tratament, trebuie doar să aibă grijă, să se odihnească și mai ales să umble în aer liber, să alerge, să facă sport.
Trofimov, la scurt timp, și-a revenit. Avea obiceiul să o ia pe Marfușca în brațe, să meargă cu ea la Lacul Comsomolist. Era departe de casă, aveau parc alături, dar el zicea că acolo este amenajat teren pentru copii și că e foarte frumos.
Ani de zile au mers în acel parc. Uneori sâmbăta, alteori duminica. Ea rămânea acasă cu treburile casnice. Se schimbase Trofimov. Devenise sever, îi sărea capacul de la orice. De frică să nu-i revină depresia, îi făcea în toate pe voie. Doar să nu-l enerveze, doar să-i fie bine.
Într-o duminică, după plimbare, Marfușca i-a sărit în brațe, strigând vesel și întrebând-o: Mama, da de ce Liudocica îi zice tatălui meu, Papa,? Nu a înțeles deodată despre ce este vorba.
– Care Liudocică, Marfușca? Despre ce vorbești?
– Liudocica e fetița tantei Olesea, ele merg cu noi la plimbare și vorbesc în limba rusă. Liudocica e foarte frumoasă, are ochii albaștri, e micuță, îmi place foarte mult să mă joc cu ea. Îi zice lui tata, papocica, el o ia în brațe, o săruta… mie asta nu-mi place…
Catiușa împietrise, în acel moment ar fi vrut să se desfacă pământul și să dispară. Trofimov nu i-a explicat nimic, a privit-o cu indiferență, a zis că e în tura de noapte, a ieșit din casă și a plecat.
– Nu, nu, nu! Își zicea, acest lucru nu se întâmplă cu ea, nu are cum. E frumoasă, tânără, gospodină, l-a îngrijit, l-a iubit, îl iubește, nici în gând nu l-a înșelat vreo dată, e o greșeală, va veni și îi va spune adevărul.
S-a întors peste câteva zile. I-a zis că a depus cerere de divorț. Olesia e asistenta lui de mai mulți ani. Îl asistă la operație, au un copil, iubește copilul și socoate că e timpul să ia o hotărâre. Nu mai poate să se împartă… Liudocica e încă mică, are nevoie de tată. Fetele ei, la fel nu prea mari, nu mai aveau nevoie de tată?
Abia atunci înțelese de ce lipsea atât de des de acasă, zicând că are servicii de noapte. Pe unde era adevărat, pe unde era-cu Olesea… Abia atunci înțelese motivul depresiei lui Trofimov…
L-ar fi omorât, dar nu avea putere. Plângea, își smulgea părul din cap, nu de mare dragoste față de el, dispăruse acel sentiment, care ani de zile o ținea ca în clește.. De scârbă plângea… Îi era scârbă de sine, de prostia sa, cum putuse atât amar de vreme să nu vadă, să nu priceapă, să nu observe nimic?
Și ea, și fetele trecură foarte greu peste acea trădare. Mai ales Marfușca… Niciodată nu a mai mers cu el la plimbare.
Rămăseseră în apartament. Trofimov își luă câteva boarfe și trecu în apartamentul Olesei. Plătea alimente regulat, venea tot mai rar să-și vadă fetele. Marfușca îl evita, cea mare discuta cu el. nu suferea prea mult, îl iertase repede. Se descurcau bine fără de el. O susținea fratele, acesta se simțea oarecum vinovat…
Aproape își recăpătase echilibru. Muncea, fetele mergeau la școală. Peste câțiva ani însă, veni Trofimov să-i zică că cere partea lui de apartament. Cele două camere ale Olesei sunt mici, are nevoie de birou. Vrea să vândă apartamentul cu trei camere, să împartă banii, în felul asta își va putea procura un apartament mai mare.
– Cum? i-a zis atunci, Unde să mă duc cu doi copii? În drum?
– Nu mă interesează, a fost răspunsul, dacă în drum, atunci în drum. E și apartamentul meu, îmi vreau partea. Alte discuții nu vor fi!
A fost ultima picătură care a doborât-o. Părea că e bine… Ieșea dimineața, pleca la muncă, coafată, îngrijită, vopsită. Gătea mâncare la fete, dar nu putea pune nimic în gură. I se făcea greață și vomita. Trecuse toate controalele, ficat, sânge, stomac, cap, totul normal și atunci iar prietena de facultate i-a pus verdictul: Depresie.
Caterina ne povestea și se mira că le poate zice fără să aibă prea multe emoții.
– Știți, ne zâmbi Catiușa, ieri a fost fratele. Nu, ăla nu e Trofimov, e fratele meu. Mi-a zis că a ajuns la o înțelegere cu Trofimov. Trecem, cu fetele, în apartamentul Olesei de două camere, ei trei, vin în apartamentul nostru. Fără nicio partajare, fără de judecată. Totuși, Trofimov, are un pic de suflet… Acum, după ce am mâncat zeamă gătită de băieții mătușii Ileana, parcă m-am îmbunat, nici nu-l mai urăsc atât de mult pe tatăl fetelor mele. Și la urma urmei niciun bărbat nu merită să suferi, mai ales atunci când ai pentru cine trăi. Voi fi alături de fete, așa cum mătușa Ileana a fost alături de cei cinci copii ai săi și nu s-a prăpădit…Nu ne pierdem nici noi…
Peste mulți ani am întâlnit-o pe Caterina. Era la fel de frumoasă. Coafată, vopsită, îngrijită. Doar părul nu și-l vopsea, albise, dar o prindea, îi stătea bine.
– Te uiți la părul meu? mi-a zâmbit. Eram așa și atunci, doar că acopeream albul, îmi era rușine, tânără și cu părul înălbit… Azi nu-mi mai este rușine…
Mi-a povestit despre ea. Nu se recăsătorise. Trăia frumos, avea nepoți, era fericită. Trofimov se îmbolnăvise, rămase în grija Liudocicai. Olesea îl părăsi, își găsi bărbat tânăr. TRofimov se certă cu Liuda, merse în satul său, la casa părințească. Acolo fu găsit, singur, părăsit, fără de suflare. Asta e… Liudocica a fost nevoită să împartă casa cu fiica mai mare a lui Trofimov. Partea sa, tata i-o făcu cadou Cristinei..
– De fapt… cine știe, a oftat atunci Caterina… Toate s-au întâmplat cum s-au întâmplat, trebuia sa se nască un om… Uneori crezi că Dumnezeu te pedepsește, ai impresia că te zgâlțâie pe o punte, îți pare că acuși vei cădea în hău, dar el nu face altceva decât să te treacă dincolo unde vei sta cu picioarele bine înfipte în pământ și unde vei fi cu adevărat fericit… Aceasta e adesea modalitatea Domnului de ați face un bine, de a te salva. Doar că tu nu pricepi, nu ești atent la avertismentele lui, iar ele există cu mult înainte de a te afla pe acea punte… Salvarea nu întotdeauna e lipsită de durere. Dacă te împotrivești, el te lasă unde ești…  Mi-e milă de Trofimov, a mai adăugat Catiușa. Mie tare milă, dar probabil a fost omul care nu ar fi trebuit să aibă o familie, i s-a oferit nu una, ci două, insă nu a prețuit darul și a sfârșit-o cum a sfârșit-o…

2 comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *