Paștele copilăriei mele.

Ce poate fi mai frumos ca un Paște interzis? Mai ales când ești copil? Eram mici, de sărbători religioase nici nu putea fi vorba. Regimul sovietic se înnegrea la față când auzea de Crăciun, Paște sau Duminica Mare. Și totuși aceste sărbători erau sărbătorite după toate obiceiurile străvechi.

Abia se desprimăvăra, se uscau cărăruile, încolțea iarba, răsăreau puii de bujor și noi porneam pregătirile. Mama, pe lângă treburile agricole, săpat, pus în pământ, curățat de vie, legat vița pe haragi, pornea și gătitul casei. Venea cea mai frumoasă și luminoasă sărbătoare a anului. Niciodată nu întâmpinam Paștele fără să fie primenită casa. Înăuntru și pe dinafară se văruia, toate țoalele scuturate, spălate, totul lucea. Se începea cu datul tencuielei coșcovite, jos. Apoi se lipeau pereții cu lut amestecat cu baligă de cal. Apoi se dădea cu tencuială, var alb și abia după asta se așternea un strat de var amestecat cu sineală. Prin sat, în fiecare primăvară, umbla un bătrân evreu cocoțat într-un car, care striga de se auzea de la o margine la cealaltă a uliței, ba chiar aveai impresia că se aude și în celălalt capăt al satului:

– Sâneală! Sâneală! Baloane! Țuruiece! Hai la rufe! Hai la rufe!

Alergau gospodinele cu brațul de rufe vechi ca să le schimbe pe sineală, sau pe baloane și țuruiece pentru copilașii lor . Nici până azi nu știu la ce-i foloseau bătrânului evreu acele boarfe, dar avea carul încărcat până sus și aducea mare bucurie, țin minte că amarnic îl mai așteptam.

Nu era prea ușor să găsești sineală de calitate ca să arate pereții frumoși. Mama găsea, alegea și până nu-i părea ei că e bună, nu dădea rufele la schimb.

După ce era totul văruit, se vopseau ramele de la ferestre. Pe dinăuntru cu albastru deschis, pe dinafară, de obicei, în cafeniu. După asta se pornea datul brâielor cu smoală topită. Îndeosebi îmi plăcea să ajut la datul brâielor. Străluceau și erau drepte, drepte, pereții proaspeți vopsit, brâiele negre, strălucitoare, ferestrele curățate, ce putea fi mai frumos? Pe pervazuri înfloreau mușcatele albe, roze și roșii, la geamuri aveam perdele din cit alb, cu fluturași, spălate și călcate cu fierul plin cu tăciuni luați din plită. Nu doar copiii râdeau soarelui de bucuria primenirii, ci chiar și casa, pereții, stâlpii, horboțica de lemn și mai ales cocoșul din tablă din vârful acoperișului, vopsit și el în roșu, acesta era deja lăsat pe seama lui tata. O casă e plină de viață când e mângâiată de mâna și inima omului…

Toate erau făcute, unsul prispelor însă, cu țărână neagră adusă de noi, copiii, hăt de prin ponoare, era un singur loc pe care îl cunoșteam și unde mergeam cu toți mucoșii din mahală, căci așa erau zidite casele pe atunci, cu prispe late, deci doar unsul prispelor rămânea pentru ultimile zile de dinaintea Paștelui.

De coptul cozonacului, vopsitul ouălor nici nu mai vorbesc. Acesta era un ritual aparte.

Nu prea ni se dădea voie să stăm în preajma mamei. Ea plămădea, frământa de două ori aluatul, nu aveam voie să o întrebăm nimic în timpul ăsta, ne lăsa totuși să privim cum împletește cozonacul. Numai noi știam cum înghițeam în sec de la mirosul dulce, plin de arome, ce ne gâdila nările și ne activa sucul gastric, alergam să ne potolim foamea cu mămăligă și fasole prăjite, murături și ce mai găseam prin casă de sec. Pe lângă pască și cozonac mama împletea hulubi, mulți hulubi, căci nouă ne plăceau hulubii…

La sfârșitul coacerii cozonacilor aveam nobila misiune de a spăla și a face lună covata de aluat.

Multe sunt de povestit despre Paște… Dar cel mai tainic și de neuitat era dusul la Denni. Așa ziceau bătrânii că se numește slujba de noapte de la biserică, începând cu joia cea mare, până în sâmbăta Învierii. Trăiam într-un alt capăt de sat. Aveam de mers prin hudiți, drumuri de țară, bolovănoase, urcam la deal, coboram la vale, lunecam, cădeam, întuneric beznă, o droaie de copii alături de bunicile sau buneii lor.

Porneam la Denni. Cineva bineînțeles că avea un felinar din alea vechi, cu gaz, dar era aprins doar în caz de mare necesitate. Mergeam tăcând, doar ascultând cum povestea vreo bunică prin ce chinuri a trecut Hristos. Ne era teamă, groază, ne închipuiam viu acele chinuri, vedeam sângele curgând din rănile lui. Cu mintea de copil nu înțelegeam cum pot fi unii oameni atât de răi și ne era milă, nespus de milă, și ne bucuram, cum doar copiii se pot bucura, că Isus a Înviat.

Ajungeam la biserică, atmosferă tainică, miros de lumânări, bătrâni pioși, tăcuți, în genunchi, cu frunțile aplecate. Biserica plină de copii, lumini aprinse, preotul citea slujba, corul cânta, ba ne sculam, ba iar îngenuncheam. Nu pricepeam mai nimic din ce zicea popa. Tăcuți nu puteam sta prea mult, eram copii, începeam a ne șoșoti, a ne ghionti, porneam pe hlizit uneori, fără pricină, primeam ghionturi zdravene pentru aceste îndrăzneli păgâne și ne linișteam pe loc, amintindu-ne de chinurile lui Isus.

Apoi, la miezul nopții, ținând lumânări aprinse, cu preotul și diaconul în frunte, ieșeam din biserică, începea înconjuratul bisericii. Înconjuram de câteva ori după care slujba se socotea încheiata. În drum, spre casă, mergeam obosiți, dar tare fericiți. Fericiți căci ne înfruptam dintr-o taină pe care chiar dacă nu o înțelegeam, ni se părea ceva nespus de frumos, ceva de poveste, venit de pe o altă planetă, de pe undeva, din cosmos, nu știu de pe unde, dar mai ales fericiți căci știam, Hristos va Învia. Eh, copilărie, unde ești?

Pasca sfințită… Mergea tata să o sfințească. Nu voi zice aici ce aveam pe masă în Dumineca Paștelui. Mâncare sănătoasă, de țară. Ne făceam cu sârg semnul crucii și ne așezam la masă. Spărgeam ouă și înghițeam cu mare poftă din cele muncite și trudite de părinții noștri. Eram pofticioși după atâta post, dar ni se zicea să mâncăm cu măsură că și mâine e o zi. Sătui și voioși alergam în drum. Din toate portițele ieșeau copilași cu fețe luminate. Și mai ales, dichisiți cum numai de Paște se dichisește omul. Totul nou. Fiecare avea cămășuică, pantalonași, șosete, sandale, rochiță nouă, căci odată pe an era Paștele. Și nicio problemă că pantalonașii cu pachioaște cam la toți aveau aceiași culoare și croială. Nicio problemă că umblam încălțați în aceleași sandale cafenii, cu curelușă, din piele tăbăcită de porc. Nicio problemă că fetițele aveau rochițe din același material, mai toate la fel, în mahală o singură croitoreasă ne cosea. Principalul era că aveam îmbrăcăminte nouă, curată.

Eram sănătoși, fericiți, era primăvară, era Paștele, aveam sufletele curățate și primenite, acest lucru depindea numai de noi și niciun regim, oricare nu ar fi fost el, nu ar fi putut să facă vreo corectare în acest sens.

Eh, copilărie, copilărie, unde ești?