Păcatul…
Înainte de război, în satul nostru trăiau câteva familii de evrei. Nu munceau pământul. Aveau dugheană, cramă, atelier de cizmărie. În patruzeci, când au venit rușii, mai toți au plecat la Ungheni. Unii s-au strămutat în Rusia. Al doilea război mondial începuse. Chiar dacă pe la noi părea cumva că e liniște pentru ei, oamenii au socotit că în Rusia vor fi mai în siguranță. În sat rămăsese doar Ițic cu Roza și cu fetița lor de patru anișori, Rebeca.
– Ițic, îi zicea vecinul Costache, nu pleci și tu? Să nu dea Domnul să se întâmple și pe aici lucruri trăsnite, cum se aude că se întâmplă cu evreii prin alte părți…
– Costache și Ițic erau de o seamă. Crescuseră împreună, erau prieteni, se împăcau, se respectau, nu aveau nimic de împărțit.. Costache se însurase mai înainte. Băiatul lui avea șapte ani, Rebeca doar patru.
– De ce să plec de pe locul unde am crescut? În pământul ăsta îmi sunt înmormântați părinții, răspundea Ițic. Nu au ce-mi face, sunt om bun, respect legea, nu am cășunat niciodată nimănui niciun rău. Rămân la casa mea, cine vrea să plece nu are decât…
O soră de-a Rozei plecase deja în Rusia. Roza stătea cu inima frântă, încerca să-l convingă pe Ițic și așa, și altfel, bărbatul însă nici în ruptul capului nu se lăsa convins.
– Îțic, glumea Costache, dacă tot rămâi, ce-ai zice să mi-o dai pe Rebeca de noră, când va crește?
– Ți-o dau, Costache, râdea Ițic. Vasilică al tău trece în legea noastră și ți-o dau, de ce nu?
– Ba nu, omule. O botezăm pe copila ta, ca așa e pe la noi, suntem cu toții creștini, glumea iar Costache…
Războiul i-a luat pe toți pe neprins de veste. În dimineața aceea Costache mergea cu vânzări la târg, pe la chetriș, aproape de Ungheni,cerul se întunecă de avioane. Întoarse caii îndărăt. Începuse marele prăpăd…
Peste un timp nemții au invadat satul. Unul din ei, medic, stătea în gazdă la bunei. Mai târziu, bunica îmi povestea că neamțul era un om bun. Veneau sătenii și îi trata, Le dădea medicamente pe gratis, Le zâmbea binevoitor, le mai dădea copiilor ciocolată sau bucățele de zahăr. Cât au stat nemții în sat, nu au făcut probleme…Dar pe Ițic l-au arestat totuși… Nu se stie cum au aflat nemții că există un Ițic în localitate, posibil ca s-a gasit un binevoitor care a declarat. Sătenii bănuiau pe cineva, dar nu i-au zis niciodată în față. Acel om nu era Costache…
Pe Ițic și pe toată familia sa i-au închis atunci în beci. Apoi peste trei zile, nemții i-au ordonat Lui Costache, fiind-că le era vecin și mai avea și căruță cu cai, să-i ducă pe toți la Pârlița.
– Tu, m-ai trădat! Striga Ițic, striga, plângea și blestema, în timp ce prietenul său cel mai bun plângea, încercând să-i zică că nu a făcut el acel mare păcat. A fost impus să își scoată caii din ogradă., dar nu e Iuda și nu va fi vreodată. Erau însoțiți de un soldat înarmat, neamț.
Ajunși la Pârlița, Ițic și Roza și-au săpat groapa… Costache privea neputincios, i se rupea inima. S-a apropiat un soldat român, săteanul nostru s-a gândit să vorbească cu el, să-l roage să salveze măcar fetița. Știa că pentru acele vorbe ar fi putut să fie împușcat. Dar a riscat.
Soldatul l-a ascultat în tăcere, apoi și el, cu prețul vieții, s-a apropiat de neamț. Când s-a întors către Costache, omul se vedea deja mort…
– Du-te, ia fetița, i-a zis. Ițic însă și-a strâns odorul în brațe și nu a vrut să-l lase.
– Să moară acum cu mine, a strigat înnebunit. Mai bine să moară decât să trăiască printre ne-oameni!
Neamțul a tras, au căzut toți… Costache a rămas să arunce pământul. Mare ia fost mirarea, groaza și bucuria, când a descoperit că Rebeca, fetița de patru anișori, rămăsese în viață, fără nicio zgârietură. Neamțul nu a putut să tragă în copil… Acoperită de părinții ei morți, plină de sângele lor, era atât de îngrozită încât parcă îi ieșeau ochii din orbite. Nu plângea, nu scotea niciun sunet. Costache a luat-o în brațe, a strâns-o la piept, apoi a pus-o în căruță, învălătucind-o cu niște vechituri. Copilul adormise… A așteptat să se întunece și, pe drumuri ocolite, a mers spre sat. Nimeni nu l-a percheziționat, a ajuns cu bine acasă. Salvase un suflet, îl durea inima, nu crezuse vreo dată că îi v-a fi dat să vadă ce a văzut. Din ziua aceea, nu mai rămăsese nimic din omul ce fuse-se mai înainte. Ceva i se rupsese pentru totdeauna înăuntru.
…
Au ținut ascunsă fetița până ce nemții s-au evacuat din sat. Apoi tot satul a aflat povestea…
Această tristă și groaznică poveste am aflat-o și eu mult, mult mai târziu, de la tatăl meu. Trecuse războiul, trecuse colectivizarea forțată, foametea, și deportările. Trecuse timpul când părinții mei se temeau să spună un cuvânt față de noi, copiii… Am păstrat această tristă istorie până acum… nu am vrut să răscolesc trecutul… Am scris-o fiind-că se întâmplă iarăși lucruri groaznic de urâte în lume. Și e atât de mare păcatul, atât de mare păcatul, când oamenii încetează să mai fie oameni…
După război mulți evrei s-au reîntors în Ungheni. Costache i-a căutat, a întrebat de unul, de altul și până la urmă a găsit adresa mătușii Rebecăi. Rita a venit tocmai din Sibiria. A luat fetița. Rebeca avea deja unsprezece ani, Au plâns când au plecat, i-au mulțumit omului și au promis să revie.
Trecuseră vreo 16ani de la acele evenimente. Într-o zi de poarta lui moș Costache s-a apropiat o doamnă tânără și foarte frumoasă, cu un băiețel de mână. Băiețelul era copia mică a lui… Ițic. Costache a înțeles totul…
Rebeca a vrut să vadă mormântul părinților săi.
Cu aceiași căruță veche și hodorogită, doar cu alți cai, bătrânul sătean i-a dus până la Pârlița.
– Am pus o cruce, a zis el, parcă vinovat. Am pus-o ca să înțeleagă oamenii că aici e un mormânt și nu se poate să treci cu tractorul… Vin în fiecare an… Vopsesc crucea, am sădit și un copac, uite, e mare… Și iarăși au plâns…
A plâns și micul Ițic. A plâns chiar dacă încă nu înțelegea bine tragedia prin care trecuseră bunicii, mama și acest sărman și dărâmat de nenorociri, țăran moldovean…