Omida

Mizi e o omidă mică, verde, lucioasă, pântecoasă, cu o mulțime de piciorușe care o ajută să alerge rapid. Iși duce veleatul într-o împărăție de frunze, printre crengile unui dud. E tare mândră când vede un copac puternic, cu rădăcinile bine înfipte în pământ, cu ramuri viguroase, cum se opintește să scape de ea. Degeaba.

Mizi se înfige cu mulțimea sa de piciorușe în crenguțe, în frunze, nici vânt rece nu o ajunge. Stă toată ziulica și ronțăie mustul dulce până când din frunză nu rămâne nimic. Bietul dud aproape că rămâne fără de îmbrăcămintea lui de smarald. Omiduței îi este milă, dar e fericită, se bucură, ea, o prăpădită de omidă e în stare să doboare un munte de copac.

Și totuși o mulțime de primejdii o pasc peste tot pe Mizi. Cea mai mare primejdie e… vântul. Vine uneori pe neașteptate, zgâlțâie dudul, mai să-l scoată din rădăcini și atunci Mizi se pomenește aruncată la pământ. Iar acolo e vai și-amar de ea. O mică neatenție ar putea să o coste viața.

Jos foiesc orătăniile, ființele alea groaznice, gata oricând să o ciugulească, să o înghită.

Și nici măcar nu acest lucru e cel mai rău. Mizi e ageră, reușește să se ascundă, dar trebuie să auzi, să rabzi cum astea o insultă:

– Unde e scârboasa aia de omidă? Cât de urâtă și rău mirositoare e! Pocitanie! Se poate oare ca natura să facă asemenea scârboșenii? Măcar bine că e gustoasă… Cât de frumoși sunt fluturașii… De ce trebuie sa existe omizi pe lume?… Ptiu, ce pacoste de omidă! Unde e?

Tot aude despre ei, despre fluturași, dar Mizi nu a văzut niciodată un fluture mai în de aproape. Îi zărește pe deasupra florilor, nu le trage atenție, mereu e ocupată să roadă frunze de dud. Mare lucru, fluturașii… O fi frumoși, nu zice, dar și ea nu se crede urâtă. Nu-i pricepe pe cei care strâmbă din năsuc atunci când o văd. Se privește uneori în luciul frunzei și rămâne încântată de ceea ce vede. Are ochii mari, curioși, mereu strălucitori, gene lungi, piciorușe și corpul verde, e grațioasă, da, un pic pîntecoașă, dar acest lucru, crede ea, anume acest lucru îi dă un șarm aparte.

Nu, nu, nu! E frumoasă. O să plece într-o zi să-i întrebe pe fluturași, va face cunoștință cu unul din ei, apoi îl va întreba. V-a zice așa:

– Dragă fluturaș, tu, cel pe care toată lumea te crede minunat, nu e așa că și eu sunt minunată?

Mizi stă și visează, ore, zile în șir. Dar e lenoasă, e și fricoasă, se teme să coboare printre flori. Totuși, într-o zi, se hotărăște. Își anină în vârful capului o fundiță croită din frunze, se chitește cum știe mai bine, apoi șerpuiește, având mari emoții, spre rădăcina pomului.Se târăște până-n grădiniță, privește speriată prin părți, nu e nicio găină, ajunge cu bine la tulpina unei floricele albastre.

Se ascunde sub pălăria florii și, cu inimă bătând, așteaptă sosirea unui fluture. E dimineață, soarele se înalță, încep a roi albinele.

Mizi are impresia că îi place lumea de jos. Stă cuminte, inspirând aerul parfumat. În sfârșit vede minunea care se apropie. Fâlfâind ușor din aripioare albe, străvezii, de mătase, adevărată mătase, cu picățele roșii și galbene, tivite pe la margine cu aur, fluturele sărută floarea fără să o observe pe Mizi.

Doamne, ce frumos e! rămâne cu gurița căscată omida, scoțându-și căpșorul. E întâia oară când vede o asemenea perfecțiune. Nu crede că mai exista altceva mai frumos. Nici chiar florile nu sunt ca el.

E atât de emoționată încât nu-și poate reveni. Nici vorbă să-l întrebe pe fluturaș ceva despre dansa. Se îndrăgostește pe loc. Pentru prima dată se îndrăgostește. E un sentiment puternic, parcă e paralizată. Uită de cloști, de primejdie. Doar să-l privească, să-l privească necontenit… Nu se va mai întoarce la dud, va rămâne pentru totdeauna aici. Să fie aproape, cât mai aproape de el, de acest fluture minunat.

Se trezește din visare când aude un fâlfâit nervos de aripi, brusc deslușește clar niște cuvinte pe care le rostește fluturele și cu greu își dă seama că acesta vorbește chiar pre limba ei și despre ea:

– Au! Strigă frumosul cu aripi fine, de unde această oribilă omidă?! Luați-o, să o ia cineva, îmi va distruge floarea, e atât de urâtă! E dezgustătoare, unde e cloșca? Să vină să o înghită! De ce stă cocoțată tocmai pe floarea mea albastră?! E de neimaginat, e de neimaginat cât de urâtă poate fi o omidă! Auzisem, dar iată că mi-a fost dat să văd cu propriii ochi! Aici, aici, striga frumosul fluture și abia când Mizi aude cloncăit supărăcios de orătanie își dă seama că zilele sale se apropie de sfârșit.

Își adună rapid puterile, sare de pe floare și spre norocul ei nimerește într-o crăpătură de pământ.

După ce toate se liniștesc, cloșca pleacă, fluturele zboară spre alte flori, Mizi iese din ascunzătoare și merge grăbită, în salturi, spre dud. Se urcă pe tulpină, până-n vârf, se lipește de ultima frunză rămasă verde, apoi plânge nestingherită, mult timp. E urâtă, e foarte urâtă, e rea, e foarte rea. A distrus un pom, care oricum, întotdeauna a fost bun, a răbdat-o. A primit-o de fiecare dată înapoi și aici , la sânul lui, s-a simțit întotdeauna în siguranță. Acum îl aude cum îi zice, o roagă și se căinează:

– Mizi, îi zice dudul, te rog, nu-mi roade și ultima frunză… Lasă-mi neatinsă măcar una, măcar una…

– Bine, îi răspunde omida, ștergându-și lacrimile. Din clipa asta nu mă voi atinge de nimic ce e verde. Din clipa asta nimeni nu mă va mai vedea. Nici tu, bunule pom. Mă voi ascunde de toți. Nu credeam că sunt atât de urâtă, fluturele m-a convins. Iartă-mă, dudule, iartă-mă… Vreau să dorm, să dorm și în vis să visez că sunt frumoasă, foarte frumoasă… mai frumoasă ca acel fluture îngâmfat…

Și Mizi părăsește dudul. Merge în căutarea unei crăpături unde să se dosească. O găsește în deschizătura unei uși. Se ascunde acolo, apoi, scoțând din guriță un firicel subțire de mătase albă, pornește să se învălătucească, așa încât să nu mai vadă pe nimeni, nici altcineva să nu o vadă pe ea. Nu observă cum se pomenește în interiorul unui cocon strălucitor. Adoarme.

Nu se știe cât va dormi și ce va visa, dar când se va trezi va fi… fluture. Un fluture alb, cu aripioare fine, subțiri, colorate cu picățele galbene, roșii, tivite pe margine cu aur adevărat. Acest fluture nu va ține minte că a fost cândva… omidă. Una urâtă și dezgustătoare. Dacă va fi un fluture-EA, se va îndrăgosti de un fluture-El, iar rodul dragostei lor vor fi niște… omiduțe. La început mici, apoi măricele, verzi și pântecoase. Dar nici acest lucru nu-l va cunoaște. Căci un fluture e ferm convins că viața îi este dată doar ca să iubească florile și că înainte de el nu a mai existat nimic altceva… Cu toate că inainte de el… au existat omizele.