Neiubita

Se născuse nu pentru-că era așteptată ca să fie iubită, se născuse căci așa voise Dumnezeu- să vină și ea, o ființă nouă pe pământ. Maică-sa, înainte de a apărea dânsa, pierduse doi prunci. Îi luase colhozul… Obligată fiind să muncească, lua pruncul în brațe, sapa pe spate, ajungea hăt, la kilometri de sat, punea pruncul pe pământ, sticluța cu lapte de vacă, ( pierduse laptele său) o îngropa ca să nu se prefacă laptele în brânză și se apuca să dea gata norma de prășit …

Nu mai voia să piardă alți copii. De aceea refuză categoric să mai muncească pe câmp cât copilul e mic. O izgoniseră din colhoz, se temea să nu fie represată, avea părinți ridicați, trimiși în Siberia, frica era atât de mare încât nu dormea nopțile, tresărea la fiecare foșnet, totuși dorința de ai rămâne pruncul în viață, era mai mare.

Fetița pe care o născuse era foarte firavă. Un copil frumos, cu ochii albaștri, deștepți, dar nu se știe de ce, mereu triști. Plângea încontinuu. Se liniștea doar luată în brațe. Creștea ca o trestioară care se îndoaie la cea mai mică bătaie de vânt.

Atenția pe care i-o acorda mama îi înfuria pe frații mai mari. A fost poreclită imediat alintătura mamei. Nu o alintau, nu se jucau cu ea, nu-i dădeau jucării, bietul copil simțea ne-iubirea lor și suferea, vărsând mereu lacrimi.

Când ieșea maică-sa din casă se punea pe un bocet sfâșietor încât femeia era nevoită să o poarte în brațe peste tot, la fântână, la cuptoraș să mestece mămăliga, în grădină după buruiană pentru păsări. Uneori chiar și maică-sa se răstea la ea : da lasă-mă odată în pace, copile ! Atunci se liniștea. O privea speriată, își înghițea lacrimile, ofta din greu, cum doar un pui de om o poate face. Lacrimile-i curgeau, dar pe dinăuntru, nevăzute, se prelungeau în suflețelul ei curat de copil…

Astfel se învăță să plângă fără să o vadă cineva. Nu mai aștepta alinare de la nimeni. Se temea să piardă iubirea mamei, unicul om lângă care i se părea că mai găsea înțelegere. Părinții însă aveau grijă doar cât să fie hrănită, îmbrăcată, să nu fie bolnavă și atât, neavând timp să înțeleagă că acest copil e un pic altfel, e născut ca să primească căldură și afecțiune sufletească poate un pic mai mult decât oricare alt copil.

Pe la vreo patru ani Înțelesese că e singură, că e neiubită. Nu se mai trăgea spre frații ei mai mari, care o ignorau, nu o luau la joacă, în ogradă, în drum. Stătea deoparte, își găsea jocurile sale, învelea păpuși din cârpe, le mângâia, vorbea cu aceste cârpe de parcă ar fi fost vii și le zicea cât de mult le iubește. Avea nevoie de afecțiune și fiind-că nu o primea, încerca să dăruiască afecțiune, măcar unor păpuși din petică. Așa era construit sufletul ei. Nu se revolta, nu se înrăia, iubea fiind neiubită

A plecat la școală, în clasa-ntâi, fiind ferm convinsă că va fi cel mai rău elev din clasă.

Ne va face de râs, îi ziceau frații, îi credea și plângea.

Când a fost premiată pentru că era eminentă, i se părea că e vorba de altcineva.. A venit acasă cu o carte și o cutie de creioane colorate, cadou pentru reușită. Nu au pupat-o, nu au strâns-o-n brațe, au zis bine, hai, pleacă, avem alte lucruri de făcut.

A plâns de obidă apoi a pornit să descâlcească literele din cartea de povești primită cadou și lumea cărților din acea clipă îi devenise lumea cea mai dragă. Acolo se simțea bine, avea prieteni pentru care se bucura, sau suferea, depindea de fiecare erou în parte. Nu se mai credea singură pe lume. Dar oricum, uneori voia să dispară, să plece departe, ai săi să o caute, să plângă, să o găsească, să o strângă în brațe și să-i zică că niciodată, dar niciodată să nu-i mai dea prin cap să plece căci ei o iubesc foarte tare și au nevoie de ea…

Cu adevărat a plecat de acasă, când a dat examenele pentru facultate. A fost admisă, bucurie fără de margini, abia atunci s-a despărțit pentru totdeauna de sat.

terminat facultatea, toate colegele ei se măritaseră, aveau copii, ea nu avea pe nimeni. În timpul studiilor nu ieșea nicăieri, nici la dansuri, nici la alte întruniri unde se aduna multă lume de vârsta sa. Se credea urâtă, timidă și neinteresantă. Mereu tristă și neîncrezătoare în sine…

După facultate își găsise un loc de muncă în capitală. Colectivul era din oameni de toate vârstele, mai toți căsătoriți. Straniu, în acest nou colectiv se simțea în apele ei. Colegii o respectau, îi ziceau că e foarte frumoasă, deșteaptă, se mirau, cum o asemenea frumusețe de fată încă e singură. Glumea, spunea, râdea, munca devenise sărbătoare. Brusc pentru prima dată descoperi că oamenii pe care îi are alături o iubesc. Conta enorm, parcă îi dădea aripi. Dar totul se termină când îl întâlni pe el…

Era un bărbat înalt, cu ochii și părul negru, după părerea ei, foarte frumos. Autoritar, vorbea puțin, vorbele îi erau dure, dar toate acestea o făceau să creadă că alături de el va fi ca alături de un munte. Sprijin, perete, ce nu o va lăsa niciodată să cadă.

S-a măritat repede. Rudele îi ziceau că omul ăsta nu e potrivit, e prea frumos, are un viitor mare, se va plictisi, își va găsi pe altcineva, va rămâne iarăși singură. În afară de colegii de muncă, mai nimeni nu s-a bucurat pentru fericirea ei. Această fericire însă se dovedi a fi foarte, dar foarte curând, o mare decepție și un mare chin…

La câteva luni după căsătorie, proaspătul soț începu să o insulte. Așa, fără vreun motiv oarecare. Cuvintele urâte ieșeau din gura lui cu multă ușurință, nu-și făcea griji, primea plăcere să o vadă suferind. Plângea, se dezvinovățea chiar dacă nu avea vină și asta îl excita și mai rău.

Apoi a lovit-o… Prima dată. A urmat a doua, a treia oară… Aștepta deja un copil… Se mai liniști după nașterea copilului, dar nu pe mult timp.

Insultele și loviturile erau la ordinea zilei. Venea acasă târziu, nu ajuta cu nimic și doar în lume căuta să arate cât de tandru și atent e față de ea și de copil.

– Doamne, ce noroc ai avut, îi ziceau rudele și cunoscuții. Cât de mult te iubește omul asta! Nu îndrăznea să povestească nimănui calvarul prin care trece…

După venirea celui de al doilea copil, el nu-i mai permise să muncească. Să stea acasă, să aibă grijă de copii… Nu observa că și ea, și copii sunt mutilați psihologic cu regularitate, nu-și dădea seama că cel puțin copiii ei nu merită acest lucru. Trăia ca într-o mașină de spălat care se învârte, se învârte și nu se mai oprește…

Muncea mult, muncă de rutină, nu-și simțea trupul de oboseală, muncă monotonă, obositoare, în unicele clipe când se așeza să se odihnească avea un simțământ de vinovăție, nu era deprinsă să stea fără să facă ceva și iar își găsea de lucru prin casă.

Pierduse contactul cu lumea, nu avea prieteni, nu ieșea să schimbe o vorbă cu altcineva, nu mergea și nu-i venea nimeni în ospeție… Când apărea el, începeau țipetele, scandalurile, că aia nu a făcut cum trebuie, că cealaltă, că în genere, stă acasă, huzurește, nu face nimic, în timp ce dânsul muncește pe rupte.

Trăiau greu, nu le ajungeau bani, încercase să se angajeze, soțul însă îi curmă orice inițiativă de a evada din închisoarea pe care i-o crease… Se temeau de el, și ea, și copii. Ar fi vrut să plece, dar nu pleca… Nu știa unde, nu știa cum, nu știa ce să facă, nu avea puteri, nu avea încredere că se va descurca…

Încrederea în sine… Încredere pe care orice părinte trebuie să i-o formeze oricărui copil, de mic…Deseori avea gândul de a se sinucide. Nu mai putea ține față terorilor, insultelor, el o desființa nu doar fizic, o desființa ca personalitate. Dar alunga acele gânduri sinistre. Era creștină, credea în Dumnezeu, se gândea la copii. Se gândea că un sinucigaș e același criminal, criminal de sine…

Într-o zi însă a evadat din mașina care nu se mai oprea… El a oprit-o. Cu o lovitură puternică, aplicândui-o în piept…

Când a ieșit din spital, slăbită și tristă , a stat fără să vorbească cu nimeni, nici măcar cu copii, vreo câteva zile. Apoi a luat hotărârea.

Din clipa aceea avea să trăiască singură. Oricum , întotdeauna fusese singură. Evita mereu să se privească în oglindă, îl credea pe el când îi zicea că e urâtă. Rămasă în deplină singurătate, copiii plecaseră care și încotro, umblând bezmetică, dezorientată prin casă, se opri brusc, în fața unei oglinzi. Din sticla strălucitoare o privea o femeie necunoscută. Era o femeie bătrână, obosită, dar straniu, bătrâna i se păru chiar frumoasă.

– Da… da… Eu sunt tu, să facem cunoștință, demult nu ne-am văzut, îi șopti femeia din oglindă. Cândva ambele eram altfel, dar să nu ne amintim, oricum, de acu înainte nimic nu va mai fi la fel… Deprinde-te. Ești și vei fi o femeie bătrână. Dacă vrei să-ți amintești cum arătai în tinerețe, răscolește prin fotografii. Vei rămâne surprinsă, căci pe fata de adineauri, azi o vei vedea cu alți ochi… Nu ai știut că ai fost frumoasă? Trebuia să știi… trebuia să știi… Îți va părea rău că nu te-ai prețuit, nu te-ai respectat. Îți vei da seama că tu ești stăpână pe ceva ce nimeni nu e în drept să-ți ia-viața ta…. E păcat ce s-a întâmplat. Nu mai poți schimba nimic. Dacă te-ai fi iubit… Dacă te-ai fi iubit… Toate ar fi fost altfel… De ce? Găsește singură răspunsul…

De ce? Se întrebă ea. Acum știe… În lipsa dragostei omul crește ca o plantă, plăpândă, fără de sevă, care până la urmă se ofilește. Aceste plante neîngrijite, lipsite de dragoste, sunt invadate de buruieni. Chiar dacă nu aduc nimănui nici-un folos, buruienile încearcă să ia seva plantelor din jur, le distrug, în schimb ele cresc mari, frumoase, se bucură de soare, de cer și puțin le pasă că sunt pe pământ absolut nefolositoare, ba chiar de cele mai multe ori, pline de otravă…

Din ziua aia s-a împrietenit cu oglinda și cu femeia ce o priva din sticlă. Cât nu ar fi de straniu, se plăceau… Începu să iasă pe afară. Îi venea greu să vorbească cu oamenii. Încă se temea. Credea că tot ce spune o face să arate ca o sălbatică, ca o proastă în fața tuturor, după cum i se spuse-se de nenumărate ori de către fostul ei soț. Era de parcă abia încearcă să facă primii pași în viață. Încetul cu încetul descoperi că oamenii sunt toleranți, binevoitori, buni, veseli și se se simțea bine comunicând cu ei.

Nu putea să stea prea mult printre oameni. Venea acasă, în singurătate. Venea, depăna firul vieții și plângea. Ca atunci, în copilărie, când lacrimile ii curgeau direct în suflet.

Nu învinovățea pe nimeni. Era singura vinovată a tuturor nereușitelor sale. Când nu porți respect altor oameni ești învinovățit, dar la fel de vinovat ești și dacaănu ai respect față de sine… Nu e îndeajuns să iubești. Refuzând să te iubești, asta se vede, se observă și ceilalți nu-ți vor oferi pic de iubire.

Nu știa ce urmează. Știa doar că tinerețea și viața ei au trecut pe alături… Cu aceasta se va împăca. Ca să poată merge mai departe… Și mergea… Iar din mers, sufletul ei mutilat, învia…