Doar sufletul…

La vârsta de opt luni mă îmbolnăvisem de tusă măgărească. M-au dus la Unțești, la spital, era un medic evreu, tare bun, tare cumsecade. l-am cunoscut cu adevărat deja când eram mare.

Lucrase mulți ani în Unțești, nu știu cine și ce îl ținea acolo…

Deci la vârsta de opt luni, fiind în spital, după un acces de tuse, mă învinețisem, îmi dădeam duhul. Tocmai venise tata să îi zică mamei că fără de ea acasă e greu, de unul singur nu se descurcă. A văzut că e rău, m-a luat în brațe, suflat pe gură, am început să respir. Din clipa aceia, nu fără ajutorul medicului Vaisman, am mers spre însănătoșire.

Dar oricum, eram un copil plăpând, slab, ca o floricică a cărei sămânță a nimerit printre pietricele, nu are îndeajuns soare și sevă. Și fiind-că eram așa plăpândă, mama încerca să-mi dea mai multă atenție, lucru care a trezit nemulțumirea fraților mei. Din alintătua mamei nu mă scoteau. Plângeam des, mă feream de alți copii, în singurătate mă simțeam cel mai bine. Când am descoperit că îmi place desenul, a fost ca o salvare. Mă refugiam într-un ungher și zile întregi nu mă despărțeam de creioane colorate și foaie.

Mică, firavă, cu trăistuța în spate, mergeam mai apoi la școală, la Alexa toacă. Nimeni nu mă întreba dacă pot să mă ridic dimineața, să mă îmbrac, încalț în cizme de chirză, grele, pe care abia de le târam.

Pe vreme cu ploaie și noroi mi se părea că acele cizme sunt mai grele decât mine. Mergeam la școală, îmi era drag să scriu și mai ales să citesc. Într-o toamnă glodoasă, glodul cât casa, întorcându-mă de la școală, m-am împotmolit la podul lui Sârghi. Nu puteam să scot cizmele, ieșea piciorul cu tot cu obiele, cizma rămânea betonată în glod.

Din deal venea o căruță cu doi cai. Nu-mi dădeam seama că ar putea să mă strivească. Mă căzneam să evadez. Caii s-au oprit la un metru de mine. Surugiul a coborât, m-a luat de subsuori, m-a scos din noroi, fără de cizme, m-a pus în căruță, învelit, a smuls apoi cizmele, m-a întrebat a cui sunt, a zis, ești a lui nănășelul Vanea? Stai că te duc acasă. A urcat cu caii dealul până la Ivghen Sârghi, de acolo a mers la dreapta, pe la Petrea Tătaru și m-a descărcat în poartă, dându-mă în primire părinților…

Până azi nu știu ce era cu mine. Senzațiile de atunci încă le mai țin minte. Au durat ani de zile. Dimineața, când mergeam la școală-bine, când mă întorceam, eram atât de obosită încât mi se părea că nu mai cunosc drumul. Adică vedeam, știam pe unde să merg, dar până acasă toate, casele, drumul, copacii, oamenii, mi se păreau enormi, mari, deformați, glasurile celor care vorbeau, le auzeam ca niște clopote, voiam să-mi astup urechile, să nu aud, îmi spărgeau timpanele. Întram în casă ca într-un vis. Dibuiam patul, amețeam, mă urcam, nici vorbă să mănânc, adormeam, parcă mă prăvăleam într-o râpă adâncă. Când mă trezeam, eram fericită. Toate obiectele aveau dimensiuni reale, vedeam și auzeam așa cum trebuie să vezi, să auzi… Credeam că toți oamenii, toți copiii, trec, ca și mine, prin așa ceva…

Învățam în aceiași clasă cu un băiat, îi zicea Dumitru Păladi. Dumitru era copil vesel, dezghețat. Îl crescuse bunică-sa, o femeie tare haioasă. Dumitraș fusese vornicel la nunta părinților săi. Părinții lui se căsătoriseră, dar nu reușiră să facă nuntă, pe tatăl lui Dumitru îl luară la armată. Când se întoarse, copilul avea trei ani. Și cum fără nuntă? Făcură nuntă, mire, mireasă, cu toate obiceile. Legară vornicei, buchete în piept, băsmăluțe, și doar lui Dumitru nu-i puse nimeni, nimic, în piept, nici măcar un capăt de ață. Văzând o atare nedreptate copilul se puse pe urlat, jos, la pământ, dând din picioare. Așa cum putea el vorbi, le explică celorlalți că vrea să fie vornicel. Ca să meargă nunta mai departe, îl legară iute cu o băsmăluță și ce mare mândrie și ce bucurie să fii vornicel la nunta propriilor tăi părinți…

De tare ce era iubit, bunica lui venea uneori la școală să se intereseze dacă nu îi obijduiește careva nepotul. Să nu fi dat Dumnezeu să arate Dumitraș cu degetul spre cineva. Bătrâna îl prindea pe cel vinovat, îi sucea urechile, țipa, blestema. Alerga după copii cu varga, să-i snopească, încât până și biata învățătoare îngheța de frică și, fiind tânără, nu știa cum să procedeze. Nici vorbă să se atingă cineva de neprețuitul nepot al babei Marușca…

Deoarece mereu mi se părea că ai mei nu mă iubesc, tare ași fi vrut să mă împingă, lovească unul din colegi, să alerg acasă, să vină mama, tata, să se răfuiască cu cel de a îndrăznit să le obijduiască copilul. Aceasta, mă gândeam eu, cu mintea mea de copil, ar fi fost dovada că țin la mine și le pasă. Uneori chiar îmi închipuiam că fug de acasă, mă mănâncă lupul, mă atacă căpcaunii, ei sar, aleargă, plâng, mă caută, dar nu mă găsesc. Îmi plângeam de milă și așa  adormeam. Ca a doua zi să merg iar la școală.

Și iată că ziua mea norocoasă sosi. Un măhalean, copil cuminte, tare cuminte, mi-a tras o sfârlă în frunte. Stăteam în bancă, la recreație, el era alături. Ne având altă ocupație, loveam ritmic cu degețelele de lemnul băncii și tot îngânam: Uite așa merge șoricelul, uite așa merge șoricelul. Costică, la un moment dat, nu a mai răbdat. Un bobârnac în frunte și am văzut cum merge șoricelul. Am sărit ca arsă, țipete, lacrimi, lăsat tot, geantă haine și fuga acasă, să o chem pe mama. Mama stătea lângă alghiuță, spăla rufe:

– Ce ai pățit, m-a întrebat.

– M-a bătut, Costică a lui Moraru, hai l-a școală, să-l pedepsești, urlam cât mă țineau baierele.

– Unde te-a bătut? Arată? Vânătăi, cucui, nu văd, încerca mama să mă liniștească. Mergi imediat la școală, nu am timp, o să vorbesc cu taică-su.

Eu nu și nu.

A venit mama. Jubilam! L-au scos pe bietul Costică de ureche în fața clasei, Învățătoarea îl ținea, își cerea scuze, da Costică tot îngâna că nu m-a bătut. Mi-a dat o sfârlă, că de ce l-am poreclit. Abia atunci am aflat că ceilalți copii îl porecleau, șoricel. Bietul de Costică tremura ca varga, toți știam ce face bunica lui Dumitraș… Aștepta să fie luat și de cealaltă ureche, lovit, snopit cu varga. Mama doar la probozit un pic, i-a zis că nu e frumos, suntem în aceeași mahală, trebuie să ne împăcăm, să fim prieteni, nu să ne batem. Și acestea fiind spuse, mama a plecat…

Îmi era rușine, foarte rușine, mă simțeam vinovată și mai ales îmi era milă de Costică. Din clipa aceia nu am mai dorit să mă apere cineva. Oricum, sentimentul că nu mă iubesc ai mei, rămăsese, pe mult timp, înrădăcinat…

Aveam în clasă doi copii romi. Unul frumușel, altul-lumea zicea că e urât. îl porecleau cioară neagră. Vichia era un copil isteț. Trăia doar cu mamă, sărman, ca vai de el. Avea urechile tare clăpăuje, ochi bulbucați, smolit, râdea mereu și nu-i păsa, nu se supăra când îi strigau, cioroi. Râdea, alerga, mai dădea zdupaci în dreapta, în stânga, dar nici ceilalți nu se supărau pe el.

Nu pricepeam de ce toți zic că Vhichia e copil urât. Printre altele, când a crescut, a devenit tare arătos. Pentru mine, pe atunci, toți copiii, oamenii, păsările, tot ce vedeam flori, copaci, iarbă, totul era frumos, foarte frumos…

Acum, la distanță de ani, când realizez ce înseamnă urât, frumos, îmi dau seama că noi, copiii anilor cincizeci, cu cizmele noastre de chirză, cu noroiul din jur, cu pufoaicele noastre umplute cu vată, (că de altele nu erau, umblam de parcă am fi fost scoși din lagărul de concentrare) cu broboadele de băbuță și cușmele țuguiate de cârlan, cu jocurile noastre naive-de fapt cu adevărat eram frumoși. Copii simpli, naivi, firavi, isteți și atât de dornici să cunoaștem lumea, să scoatem din ea tot ce e mai bun, poate chiar să o facem mai bună și mai frumoasă…

Azi oamenii, copiii, sunt alții. Dar tot copii, tot oameni sunt. Și nu mă va face nimeni să cred că haina e dovadă de frumusețe. Chiar dacă e importantă în imaginea unei persoane. Căci doar sufletul, curat și gol, scos la soare, în palmă, poate spune ce fel de om ești, frumos, sau urât… Doar sufletul…