Apa trece, pietrele rămân…
Îmi amintesc vag de o toamnă ploioasă, friguroasă, drumuri desfundate, negură și toată incomoditatea pe care ți-o poate oferi o asemenea toamnă… Plecase dintre noi tata bătrânu de la vale, Vasa Ciobanu. La o vârstă, timpurie, să fi avut vreo 57 de ani. Trăise o viață frumoasă, dar destinul îi făcu parte de prea multe necazuri. Practic era fără de mâini. Oricum, acest om avu puterea și tăria să treacă prin toate, înfruntând destinul crud, ieșind din orice necaz, cu credință în Dumnezeu, cu credința că mâine va fi altfel… Mâine, a fost cum a fost…
La vremea aia, să fi avut vreo patru ani. Fiind cea mai mică în familie, ca să nu se foiască cu mine pe asemenea timp, m-au lăsat pe câteva zile, cât aveau ai mei să se ocupe de ceremonie, în grija surorii mamei, mătușa Liuba, sau chiochea Liuba, cum de fapt îi ziceam.
Mătușa trăia cu doi copii, într-o cocioabă, practic un bordei. O căsuță mică, acoperită cu paie, ușa într-o parte, o singură fereastră spre drum, încă o fereastră în peretele lateral. Casă fără prispe, întrarea direct din ogradă, ușa se deschidea înăuntru, nimereai într-o tindă lunguiață, acolo țineau îmbrăcămintea, lăsai încălțămintea și treceai pragul singurei odăi, cu două ferestruici cât palma. Aveau sobă, plită, un pat mare de scânduri unde dormeau, măsuță, câteva taburete și asta era toată bogăția.
Buneii mei, părinții mătușii, trimiși în Siberia, casa lor și toate celelalte, expropriate. Mătușa – rămasă văduvă, tatăl copiilor mort în război. Atât a reușit, biata de ea, să cumpere cocioaba aia ca să nu rămână chiar cu totul pe drumuri, cu doi copii.
Nu știu de ce, dar îmi plăcea foarte mult căsuța lor. Era cald și bine, întotdeauna curat, în fiecare noapte, înainte de somn, ca regulă, mătușa îmi arăta cum să – mi fac corect cruce, ea m-a învățat rugăciunea asta simplă, dar foarte frumoasă, Înger, Îngerașul meu. O spun până azi…
Dar ceea ce vreau să scriu aici nu e nici despre bunicul de pe tată, nici despre mătușă, nici despre altceva, vreau să scriu despre case…
Mai târziu mătușa a pornit să zidească casă nouă, de una singură, din puținul strâns, muncind la colhoz, ca mulgătoare. Nimeni nu și-ar fi construit în timpurile alea grele, case, dacă comunitatea nu ar fi fost atât de unită. Se adunau la clăci, rude, vecini, oricine putea să dea o mână de ajutor. Azi vii tu la mine, mâine vin eu la tine. La făcut lămpaci, la pus poduri, lipit de păreți cu lut și paie, pus podele, restul deja făceau ori meșterii iscusiți, ori dacă gospodarul era priceput, își construia casa doar cu mâinile proprii.
Proiectul caselor, imediat după război, era cam la fel cu cel din strămoși. Ferestrele caselor, mereu îndreptate spre lumină, o tindă la mijloc, în stânga, o cămăruță, drept în față, o altă odaie, care mai întotdeauna slujea de bucătărie și dormitor pentru mulțimea de copii din familie. Pe atunci familiile erau numeroase, zece, doisprezece, nouă, opt, șase, cinci copii, rar cine avea doar trei, sau doi, mai degrabă erau familii fără de copii. Dar dacă au născut unul, de aici până la opt nu rămâneau decât câțiva ani. În acea odaie se construia soba, plita, în sobă era un fel de rolă, o adâncitură, cu ușiță, ce se închidea, băgai acolo cartofi, gutui și mere la copt, puneai bucatele să se păstreze calde, pe când va veni capul familiei de la muncă, obosit și vai de el. În dreapta, cu întrare din tindă, era casa cea mare, atât de mare că ajungea în lățime cât cele două odăi, împreună, adică cât lungimea casei.
Casa cea mare de obicei nu se încălzea, iarna aici se păstra gavanoasele cu topitură, începând de la Crăciun, până la Paste, sau chiar mai mult. Zestrea, hainele îmbrăcate doar la sărbători, broboadele frumoase, aranjate la vedere, pe o grindă, toate acolo, la fel și gutuile, pe care le puneai cam verzi la culoare, pe o masă lungă, de lemn, ( în timp gutuile deveneau aur curat). Covoare pe pereți, pe jos, casa cea mare trebuia să arate fața oricărei gospodine.
Ferestrele caselor se proiectau cu pervazuri late, căci și pereții îi aveau groși, iarna se montau al doilea rând de ferești. Acest lucru era o adevărată ceremonie, un fel de sărbătoare de fapt. Se cobora din pod al doilea rând, li se curăța sticla, acest lucru revenea copiilor, se curățau pervazurile lună, apoi se așeza vată, sticlă colorată mărunțită, fel de fel de flori din hârtie, fulgi albi, din hârtie, era o întreagă întrecere, cine mai frumos decorează pervazul. Și bineînțeles, gutuie, lampa din fereastră… Iarna, când pe sticla ferestrei se țesea uzoare de gheață, suflam, se forma o spărtură, priveam cum ninge afară, era cald în casă, era atât de bine, era atât de frumos…
Toată gloata de copii avea la îndemână o singură fereastră, din odaia cu sobă, care dădea spre ogradă. Ca să sufli în geam trebuia să stai la rând, rândul depindea de numărul copiilor din familie…
Dormeau cu toții pe un pat mare, căruia i se zicea cuptor, pat din scânduri, din sobă până în peretele lung al odăii. Pe acest cuptor așezau o saltea umplută cu fân, din cel mai moale, parfumat cu flori de câmp, tare mirositor. În fiecare vară fânul vechi se arunca, se împrospăta, vara nimeni nu dormea în odaie, căci cu somnul se mutau cu toții pe prispă, aceasta deja e o altă poveste…
De asupra saltelei se așterneau țoale de lână, în dungi, înainte de somn, țolul era acoperit cu cearceafuri albe, de in, se așezau perne mari, din puf de gâscă, câți copii, atâtea perne. Un ogheal mare, cât tot patul, din lână de oaie, la somn, toată ceata, țuști sub ogheal.
Cearta între frați era mereu pentru locul de la margine. De obicei acest lux revenea celor mai mari dintre copii.
Și uite-așa creșteau copiii. Nimeni nu se credea nedreptățit, nimeni nu credea că are casă mică. Vremea trecea, venea timpul, fiecare trebuia să plece din casa părintească, să-și construiască propriul său cuib.
Dar nu despre asta voiam să scriu, nu despre copiii născuți imediat după război, voiam aici să scriu despre case…
Caselor vechi, acoperite cu stuf, încetul cu încetul, li s-au schimbat acoperișul cu olane roșii. Peste ani aceste olane au fost date jos, schimbate prin ardezie, despre care se știe azi că e nocivă…
Apoi a venit altă modă de a construi case. Oamenii mai prinseră un pic la aripi, noua generație de după război, ajunsă la maturitate, voia altfel să trăiască, mai în larg, își doreau, pe bună dreptate, o altfel de viață pentru copiii lor. Își construiau case de înalte, poduri până la trei metri, chiar mai mult, tot din lămpaci, cu aceleași clăci la făcut lămpaci, la pus poduri și la uns casa cu lut și paie. Fără prispe late și stâlpi încrustați, dar numaidecât cu un cocoș în vârf de acoperiș. Ferestrele deja erau mai luminoase, se montau din start două rânduri de ferestre, camere mai multe, largi, încăpătoare și principalul că orice casă nouă avea numaidecât, verandă, din lemn și sticlă.
Veranda era vopsită în culori luminoase, alb, sau albastru deschis, gospodinele aninau perdele, anume acele perdele, văzute din drum, veranda de fapt, era fața casei și a gospodinei.
Bineînțeles că exista și o casă Mare, această tradiție nu avea cum să dispară. Casa veche, bătrânească, nu era demolată. Cum să dai jos atâta căldură, atâtea amintiri? Alături de o casă nouă, mai exista una, cea veche, în care rămâneau să locuiască părinții, sau dacă părinții nu mai erau, toată familia mai mult pe acolo se foia, ca să nu murdărească casa cea nouă.
Pe cea nouă o țineau doar pentru sărbători, pentru oaspeți. Cine nu avea casă veche în ogradă, își zidea sarai, cu două odăi, cu bucătărie, saraiul îl construiau cu pereții nu prea înalți, că ce trebuie înălțime prea mare, dacă e doar pentru vară, să se porăiască încolo, încoace, când timpul e frumos, oricum, la iarnă vor trece și vor face focul doar în casa cea nouă.
Venea iarna, făceau focul în sobă, ori soba nu trăgea, ori odaia se încălzea prea greu. Trei metri înălțime. paișpezece, cincisprezece metri pătrați, nu e deloc ușor șă le încălzești. Și atunci casa veche, sau saraiul îi salva pe toți în timp e iarnă, că acolo e atât de cald, de bine, de comod, și atâtea amintiri frumoase îți răscolesc sufletul acei pereți, casa în care ai copilărit cândva…
Moldoveanul veșnic e preocupat, ocupat cu construcția prin gospodărie… Casa nouă și cea veche nu e ușor de întreținut. Lutul pereților, udat de ploi, atins de umezeală, se desprinde, risipește, trebuie să-l cojești, să ungi din nou cu lut proaspăt, să dai cu var și acest lucru se făcea la fiecare doi ani, dacă nu chiar în fiecare an. Altfel ce gospodar ești? Se organizau întreceri printre mahale, cea mai frumoasă ogradă, cea mai exemplară casă, exista și cea mai exemplară gospodărie din sat.
Mulți ani la rând se construiau case anume de acest tip, poate doar cu unele mici schimbări. Apoi au pornit să construiască case din blocuri de piatră albă. Nu mai ungeau pereții cu lut, îi cimentau, pe la colțuri și pe sub ferești, uzoare în stil moldovenesc, flori, struguri și frunze de poamă. La vopsitul unei asemenea case veneau iarăși ajutoare, adică claca. Vopsele de toate culorile, colțurile în alb, cu roșu, sau albastru, la fel și ornamentele de sub ferestre. Veranda, și ea, avea culorile sale. Pereții din interior încă rămâneau lipiți cu lut și dați cu var. Cei care aveau case din lămpaci, dădeau jos lutul de pe dinafară și la fel, cimentau pereții, era mult mai rentabil. Casele zidite din piatră aveau neajunsurile lor, vara piatra se înfierbânta, odăile nu mai păstrau răcoarea caselor din lămpaci, iarna, din contra, pereții se răceau, frigul într-o casă zidită din piatră îți era asigurat pe vreme de ger. Dar nu era o problemă, atâta timp cât te puteai asigura cu lemne de foc și cu cărbuni.
De piatră, sau nu, oricum nu ai fi avut casa, veceul rămânea să fie în fundul grădinii, că doar nu aveai să ți-l pui sub ferești, să-ți pută a closet zi și noapte. Pe vreme de iarnă, noaptea, sau ziua, moldoveanul alerga la veceul de afară, nici pomină de veceu prin case. Apa, cărată de la fântână, bine încă dacă aveai norocul să ai o fântână în mahală cu izvor bun, cu apă limpede, ca să ajungă la toți. Mai târziu au început să-și sape fântâni prin ogrăzi, fiecare cu fântâna sa, în felul ăsta problema lipsei de apă se soluționa cât de cât.
Gardurile, și ele, nu mai erau cele din vechime. La început încă se mai păstra gardul din nuiele, cu zăhată, cocoșii se urcau pe zăhată, strigau cucurigu, în felul ăsta se salutau toți pintenații din sat. Când au stricat gardurile vechi, înlocuindu-le cu garduri din scânduri, ornate și vopsite, era frumos bineînțeles, dar pe un asemenea gard nu s-a mai urcat niciun cocoș…
Mai aproape de nouăzeci, unii au pornit să-și construiască case cu două etaje. În loc de var, moda de a pune tapete pe pereți. Familiile nu mai creșteau mulți copii, trei, patru, cel mult, de obicei, doi, bine dacă era fată și băiat, dacă nu, mai încercau… Gardurile de scânduri se înlocuiau cu cele de beton, Nimeni din drum nu te mai supraveghează, faci ce vrei în curtea ta, ograda asfaltată, sau pietruită, ulițele însă cum erau desfundate când ploua, așa și rămâneau.
Exista o singură stradă, poate două, asfaltate, cele din mijloc de sat. În rest, cum a fost de veacuri, noroi până la genunchi.
A venit schimbarea, această schimbare i-a luat pe oameni pe nepusă masă, nedumerită, speriată, nepregătită, lumea a pornit să plece în căutare de muncă, lăsând acasă o parte din suflet, copii, părinți, frați, surori. Cu timpul tot mai puțină lume rămasă prin sate, case părăsite, copaci plini de roadă, pe care nu avea cine să-i culeagă, buruian prin grădini, tristețe. Stăpânii veneau la Crăciun, la Blajini, apoi iar plecau, rămânând în urmă niște case orfane, fără căldură, fără suflu, doar cu amintiri frumoase și multe regrete…
Mulți și azi stau departe de sat, pentru ca să-și zidească o casă, chiar o zidesc, frumoasă, măreață, ca la nimeni, cu veceu, baie, apă în robinet, să trăiești și să tot trăiești. Dar casa rămâne nelocuită, poate, azi, poate mâine, poate într-o zi, va fi mai bine, vor fi locuri de muncă, se vor întoarce, vor trăi o viață de om, acolo unde au trăit bunicii, părinții, străbunii lor. Nu se întâmplă… Îmbătrânesc prin străini, renunță să mai viseze, își iau familiile și pleacă cu totul… Nu își vând casele, nu se încumetă, mai așteaptă, poate cândva, poate la bătrânețe, poate odată… De prea multă așteptare și tristețe, casele se deteriorează, o casă e construită de om, pentru om și fără de om nu poate trăi… O casă părăsită are tristețea unui câine, căruia îi pleacă stăpânul fără de întoarcere…
Atunci, demult, mătușa mea Liuba și-a construit casa. Frumoasă. Cu prispe late, cu stâlpi, o tindă la mijloc, trei odăițe pline de căldură, în care au crescut doi copii frumoși și foarte cumsecade. Nu mai e nici unul din ei… După plecarea mătușii casa era nemaipomenit de tristă, sau poate așa o simțeam eu… Treceam pe lângă acea căsuță, nu o mai vedeam pe mătușa, stând pe prispă, citind un ziar. Minciunele comuniștilor, zicea ea, le citea din scoarță-n scoarță, zi de zi…
Azi casa mătușii are un alt stăpân, parcă a înviat. Au reparat-o, au văruit-o, i-au tras brâiele negre, ca pe vremuri, au sădit flori în ogradă, o țin în ordine și în curățenie. Dar acest noroc nu îl au atâtea și atâtea case din sat…
Să sperăm că într-o zi, vreodată, satele Moldovei vor învia, vor fi altfel, cu drumuri asfaltate, apă, gazificate, vor fi mai puține la număr, dar vor fi. Oricum, nu putem să uităm ce a fost ieri, sau alaltăieri, sau și mai demult, nu putem să nu luăm seama la ziua de azi, căci de ziua de azi depinde cum va fi ziua de mâine. Am avut sate, avem sate, am avut oameni, avem oameni, apa curge, pietrele rămân…