A fost și ea suflet…

Nu știu cum e prin alte sate, în satul nostru străinii sunt primiți cu brațele deschise. Respectați, iubiți, chiar din primele clipe, cel străin e singur, nu are pe nimeni. Nici mamă, nici tată, soră, frate, tu ești cu ai tăi, el cu cine e? Deci trebuie să-l faci să se simtă bine.

Profesori, medici, surori medicale, oricine, foarte repede s-au încadrat în marea familie a satului. Au îndrăgit satul, s-au căsătorit, legat familii, au devenit parte al aceluiași neam și primind dragoste și respect, la fel, au răspuns cu dragoste și respect față de noul lor meleag. Cui i se datorează acest fenomen, nu cunosc.

Poate faptului că pe vremuri bunica și alții, socoteau că măritatul peste deal de mahală e hăt, Doamne ferește, la capătul lumii. De aia aveau un fel de milă, de înțelegere, compasiune, pentru cei veniți. Poate faptului că mulți săteni au fost strămutați, duși la capătul lumii, întorși de acolo și-au dat seama ce mult înseamnă când oamenii locului le întind o mână caldă celor veniți de departe. Așa, ori altfel, satul i-a respectat pe străini. I-a iubit, au pus umărul să-și zidească o baștină, un cuib, un pământ drag lor și mai ales drag să le fie copiilor ce urmau să-i nască.

Nu țin minte de pe unde a venit Caterina. Trăia în mahala noastră de ani de zile. Nici nu știam că nu e băștinașă. O femeie slăbuță, subțire, deja avea niște ani când am cunoscut-o. Îmbrobodită, îmbrăcată ca orișice țărancă, nici tu, frumoasă, nici urâtă, obișnuită. Mergea pe drum, aplecată înainte, făcea pasul mare, mereu grăbită, însă dacă se oprea la taifas, nu mai termina vorba. Vorbea și vorbea, gesticula, râdea, povestea, era plină de haz și de veselie această Caterină.

O adusese moș Mitruț în tinerețe, cică de prin părțile Morenilor. Moș Mitruț era un om frumos și tare cuminte, liniștit, nu-i era dragă vorba lungă, bună ziua și își căuta de drum. Muncea în brigada de constructori. Zile, ani în șir-dimineața la muncă, seara acasă, trăgea la gospodărie. Își zidise o căsuță mică, dar frumoasă, în ogradă- trotuare, să nu-și mânjească cumva Caterina încălțămintea. în caz de ploaie. Trandafiri și flori, plină curtea, treceai pe lângă poarta lor și te minunai la cât de frumoase și aranjate erau toate. Lumea zicea că unul Mitruț, doar mâinile lui Mitruț muncesc, Caterina e mai mult cu vorba. Ei doi însă se împăcau, nu aveau copii, cică nici Caterina nu reușea să-i facă, nici Mitruț nu e bun de sămânță. Așa și trăiau. Caterina muncise în construcții o vreme, alături de soț, apoi trecu în colhoz, grădină, livadă, peste o bucată de vreme se aciuă la fermă, nu departe de casă.

Mare cățea e Caterina asta, cine o mai fi adus-o la noi, șoptea câte o mătușă. Nu are pic de rușine, ce om bun e Mitruț, dar ea se bagă cu crăcitul la bărbați străini. Nu se găsește nici una în sat să o flocăiască, deam nici tânără nu e, dar tot caută harmăsari. Ptiu, ce curvă!

– Cum, curvă? Ea? Doamne ferește! E bătrână! Slabă, urâtă, nu ai la ce te uita.

– Nu ai , nu ai… cică e tare pricepută în pat…of, mai bine tac, că mi-e rușine.

Caterinei nu-i era rușine de nimeni și de nimic. Cât a fost tânăr moș Mitruț se mai stăpânea. Apoi, de atâta oboseală și muncă, da poate și de ani, lui moș Mitruț nu-i mai ardea a dragoste și a sex, femeia însă îmbătrânea doar la exterior, în rest rămânea aceiași puștoaică, dornică și nesătulă de iubire. Și dacă nu avea acasă, căuta, nu se uita la nimic, năvălea, lua, dar fără dragoste nu putea trăi o zi.

– Caterină, o boscorodea uneori Moș Mitruț, îl cauți pe dracu, o să-l găsești. Cineva o să-ți rupă coastele, să nu zici că nu ți-am zis. Crezi că nu știu că în lipsa mea îmi aduci acasă fel de fel de haimanale?

– Care haimanale, Mitruț? Care haimanale?

Și da, nu toți erau haimanale. Moș Goriță, gospodar din sat, trăise bine cu Măriuța lui o viață. În dragoste, înțelegere, dar Măriuța se îmbolnăvi, mai că nu ieșea din ogradă, moșul o îngrijea și hop, Caterina imediat simți unde e veriga slabă. Lucrau ambii la fermă. El un fel de șefuleț, cu caleașcă, venise într-o după amiază să vadă ce mai e pe acolo, coborî din caleașcă și dădu ochii cu Caterina:

– Măi Goriță, i se propti Caterina drept în față, ia hai cu mine!

– Unde, Catiuță?

– În grajd, Goriță, în căpița cu fân.

– Da ce să fac eu acolo, zâmbi sub mustață Goriță.

– Să-ți arăt ceva…

– Ce ai tu să-mi arăți, fa?

Uite, asta, brusc își ridică Caterina fusta peste cap. Goriță rămase împietrit de nerușinarea ei, dar fără să crâcnească, merse după ea. Nici nu observă că lumea îi privește. O vedea doar pe Caterina și pe văcuțele ce rumegau liniștite alături.

Se tăvăliră ziua în amiaza mare, fără să le pese de gura satului. Ieși Goriță din grajd aburit, roșu, gâfâind, că nu mai era nici el cine știe ce tânăr. Caterina asta îl înnebunise. Nu-i observase picioarele osoase, strâmbe, nici coastele numai piele, ce făcu femeia din el întrecea orice imaginație.

– Nu, nu, se gândi, nu e foc, e pară, e vulcan muierea, am trăit o viață cu Măriuța, dar așa ceva nu am simțit, e dată dracului, Caterina, Sărmanul Mitruț….

Se întâlneau, se drăgosteau peste tot, nu se fereau de lume, satul știa, bineînțeles că a ajuns noutatea și la Măriuța, și la Mitruț.

Mitruț, ca întotdeauna, închidea ochii, tăcea, înghițea. Fata lui Goriță, femeie măritată, cu copii, a venit la taică-su:

– Te crezi flăcău, tată? Da? întrebă. Îmi faci de rușine copii? Acum, la bătrânețe? Dacă nu te lași de curvă, să știi, când cazi la o boală, nu urnesc un deget, nu vin să-ți deschid ușa, dacă dă năvală ea peste mama, îi rup picioarele, pe tine nu te mai am de tată.…

Și Goriță chiar a căzut la pat. Radiculita. Nici să urnească picioarele nu reușea. O mână abia de o mișca, în coloană avea înfipt un cuțit pe care dacă îl trohnea, vedea iadul cu ochii. Sărmana Măriuță îl îngrijea cum putea, venea și fata, nu-i aminteau de Caterina, dar nici Caterina nu se izbea să îl vadă. Deja își căuta un alt iubit, unul sănătoș, de dorit tânăr, că de la moșnegi nu prea ai ce lua…

L-a găsit, doar că nu pe mult timp. Hai, Ghiorghe în grajd, i-a zis și Ghiorghe, uitându-se prin părți, scuipând pe jos o țigară, s-a dus. Ei și ce dacă acasă are o nevastă ca o floare, de ce să nu încerce, baba asta îi promite că îl va învăța ceea ce nici o muiere tânără nu știe. Și l-a învățat. A venit seara acasă ca fiert, abia de s-a atins de mâncare.

– Ce ai? s-a stropșit Vera. Nu-ți place mâncarea? Fă-ți alta, eu mă culc, am obosit, mâine iar la prășit.

– Veră, i-a hai să facem noi ceva, să-ți arăt ceva, culcă-te, iaca vin și eu.

– Ești nebun, Ghiorghe? Sunt obosită, ți-am zis. Să mă lași în pace, nu te atinge! Îi dădu un cot în piept, așa era Vera, nu prea dusă la biserică, dacă nu voia, nu voia, aici Gheorghe nu o putea frânge.

– Veră, strigă el, te opui, treaba ta, mâine mă duc la baba Caterina, aia întotdeauna vrea.

– Tu? La baba Caterina? Să mă spurci cu mârțoaga aia? De pe amu strângeți boarfele și cărare bătută!

Totuși, se sperie un puc Vera, gluma-i glumă, dar mai știi? Baba e nebună, oricui poate să-i sucească mințile. Obosită, obosită, dar tot mai bine cu Ghiorghe alături, decât fără de el.

Urmă o noapte cum nu mai fusese, dragoste ca-n filme, ce e cu tine, Ghiorghe, ce-ți veni, încă nu te-am văzut așa? se minuna Veruța.

Nu i-a zis niciodată de Caterina, de lecția învățată de la ea, pe babă o ocolea, pe Vera o iubea altfel, cu pasiune, tandru, cu foc, dar și Vera devenise alta. Nu-i mai zicea că e obosită, plus că și bărbatul se străduia să mai împartă lucrurile casnice, așa îi zisese Catinca, femeia care are ajutor la muncă, are și chef în pat.

Încet, încet peste biata Caterină începu să vină tăvăluc, nevoile. Goriță rămăsese calic, Ghiorghe evita să-i iasă în cale, ceilalți se fereau ca de ciumă, apoi, într-o zi, căzu și Mitruț. Se culcă și nu se mai sculă. Îl plânse tot satul, îl bocea Caterina, dar satul nu o credea, cu toate că ea îl bocea sincer. Îl iubise și împreună, unde mai bine, unde mai rău, ambii, în felul lor nenorociți, în felul lor fericiți, se completau, se înțelegeau. Acum simțea femeia că toate vor lua-o razna, fără de Mitruț e absolut singură, nu va ști pe ce cărare să o apuce.

La început se lipi de un omulean din mahala ce rămăsese văduv. Merse la el să împrumute ceva, ba o vorbă, ba un păhăruț cu vin, îi cam plăcea Caterinei băutura și de aici la celelalte, un pas.

Rămase pe noapte, găti un borș, a doua zi îmbrăcă halatul fostei neveste, se făcu mare gospodină, Ionel încolo, Ionel încoace, Ionel parcă întineri, înflori, nici nu voia să audă când copiii îi ziceau că noua lui mândră îl va lăsa în pielea goală, pe drumuri. Se aciuase la Ionel temeinic, harnică și iubăreață, mai ducea câte ceva de la casa omului pe băutură, dar casa nu putea să i-o ducă, plus că băieții lui Ion au pus piciorul în prag, zicând că închid ochii la toate, casa va rămâne a lor.

Avea Catinca o nepoată, acolo, prin părțile Morenilor, veni femeia să-și vadă mătușa. O vorbă două, ajunse să-i propună să-și vândă casa, să-i dea ei banii, că iaca, are de însurat un fecior și când va ajunge neputincioasă cine din străini o va îngriji? Tot pe ea o va chema, căci sângele apă nu se face.

S-a gândit, s-a gândit Caterina, a scos casa la vânzare, cât trăiește Ion, dar Ion e om puternic, nu o va arunca nimeni în drum. La ce-i trebuie casa, oricum stă părăsită, abia de reușește uneori să între, să mai deschidă geamurile, să o aerisească. A vândut-o repede.

– Mare prostie faci, Catincă, i-au zis câteva vecine, nu te încrede în neamuri, nu rămâne fără de casă, de rău, de bine, la casa ta v-a veni cineva să-ți dea un pahar de apă, că pe aici, pe la noi, oamenii sunt blajini, iertători. Dar dacă te duci, pe cine cunoști acolo, cine te știe? Nu fă prostia asta, Caterină…

Ion, săracul, ca și Mitruț, s-a dus într-o bună zi pe neprins de veste. Au venit copiii, au schimbat lacătul, au închis cu lanțugul poarta, Caterina, cu câteva boarfe-direct în drum. A trăit un timp la un bătrân paralizat, singur, fără de copii, dar nu a durat. L-au luat pe moș la un centru de plasament. Apoi Caterina dormea ba la o vecină, ba la alta, nu mai era cea de altădată. Au mers oameni din sat la nepoată-sa, să vină să o ia, să o îngrijească, i-a dat banii de pe casă, a lăsat-o pe drumuri, chiar nu are milă?

– Ce bani, s-a stropșit nepoata, nu mi-a dat nimic, are vreun document?

Caterina îi dăduse banii, dar așa, din omenie, că o fi fost ea curvă, dar nu și om rău. Totuși au luat-o acolo, în satul de unde venise cândva…

Când au aflat că fusese găsită fără de suflare, pe malul unui iaz, s-au întristat sătenii noștri. Au jelit-o, nu merita această soartă, ce păcat.

De Blajini, dacă cineva dădea de pomană lui Mitruț, nu uita și de Caterina. A fost și ea suflet, își ziceau băbuțele iertătoare din fire și își ștergeau pe furiș câte o lacrimă. De, ce să-i faci, fiecare cu păcatele lui, așa e omul-știe data nașterii, dar niciodată nu își cunoaște sfârșitul…